Din viața dacilor

Povestea lui Moș Crăciun

 

 Una dintre poveștile legate de Moș Crăciun spune că, demult demult, în vremuri neștiute, trăia la marginea unui oraș un bătrân care în tot timpul anului făcea jucării pe care le vindea mai apoi în Ajunul Crăciunului. 

     Într-o seară, în timp ce se întorcea acasă după o zi în care stătuse să vândă jucării, privirea i-a fost atrasă de ceea ce a văzut prin fereastra unei case sărăcăcioase. Aici, erau trei copilași sărmani, triști pentru că ei nu primiseră nici o jucărie. Copiii vorbeau între ei cu glas tare și spuneau că și-ar dori să aibă măcar un soldățel de plumb cu care să se joace toți trei, fară să se certe. Impresionat de ceea ce vedea, bătrânul s-a întristat și el pentru că nu mai avea nici o jucărie cu el ca să îi ajute pe micuți. Dar uitându-se mai cu atenție în sac, a observat pe fundul acestuia chiar un mic soldățel de plumb pe care l-a dăruit celor trei frați. Bucuria a fost tare mare. Moșul a plecat și el fericit spre casă, pentru că a reușit să aducă zâmbetul pe fețele unor copii sărmani. În drumul său spre casă, a întâlnit o căprioară rănită și a ajutat-o și pe aceasta să se pună pe picioare. În semn de recunoștință, căprioara i-a spus moșului că îi va îndeplini orice dorință pentru bunătatea sa. Moșul a avut o singură dorință, să poată să dăruiască câte o jucărie fiecărui copil din lume, dar în special acelora care erau prea săraci pentru a putea primi daruri. Căprioara i-a îndeplinit dorința. Hainele moșului s-au transformat în hainele roșii atât de bine cunoscute iar în fața lui a apărut o sanie trasă de reni. Moșul s-a urcat în sanie și a trecut într-un tărâm plin de case frumos colorate și luminate, unde trăiau spiridușii. Aici, moșul s-a apucat de făcut jucării, ajutat de sprintenii spiriduși. 

      Tot anul munceau pentru a face jucării, iar în Ajunul Crăciunului moșul zbura cu sania trasă de reni în întreaga lume pentru a aduce cadouri copiilor.

     

                       Fie ca Moș Crăciun să-ți aducă cadoul multașteptat de tine!

Veve și Riță

În pădure trăia o veveriţă, Veve, care de când era mică a trăit singură, pitindu-se pe sub frunze. Era fricoasă şi nu avea prieteni.

Într-o zi, pe când încerca să-şi găsească ceva de mâncare, se întâlni cu o altă veveriţă, Riţă. Aceasta era foarte veselă, jucăuşă şi avea mulţi prieteni.

Riţă când o zări, se apropie de ea şi îi spuse:

– Bună, eu sunt Riţă şi locuiesc în apropiere. Tu cine eşti?

– Eu sunt Veve şi nu reuşesc să găsesc nimic de mâncare!

Riţă: – Te invit la un ospăţ cu nuci şi alune la mine acasă, în copacul acesta, la a cincia creangă, spuse entuziasmată Riţă.

Veve speriată: – În copac? Dar eu nu m-am urcat niciodată în copac! Oricât de foame mi-ar fi, nu pot urca în copac!

Riţă razand: – Dar dacă vei vrea cu adevărat vei putea! Te gândeşti la câtă mâncare este sus şi vei vedea că nu este greu deloc să urci în copac!

– Voi fi lângă tine în caz că vei avea nevoie, încercă Riţă să o mai liniştească pe Veve!

Foamea care nu-i dădea pace o convinsese până la urmă pe Veve să asculte de noua ei prietenă. Cu grijă şi convinsă că va putea, a reuşit să urce în copac până la a cincia creangă, la casa lui Riţă .

Din acea zi Veve şi Riţă au devenit nedespărţite şi împreună au reuşit să facă o mulţime de lucruri noi, iar Veve nu a mai spus niciodată “nu pot”, ci :

« POT DACĂ VREAU CU ADEVĂRAT ! »

Legenda rândunelelor

   

    Se spune că, pe când era copil, Mântuitorul Iisus era tare bun cu toate vietăţile, fie ele cât de mărunte.

  Într-o zi, pe când avea numai câţiva anișori, stătea pe malul unei ape şi se juca cu mâlul moale, modelând din el mici păsarele, pe care le aşeza apoi să se usuce la soare.

  Trecând pe acolo un fariseu rău la suflet şi vrând să râdă de copilul ce se juca atât de cuminte, a vrut să lovească păsarile de lut cu piciorul.

  Văzând ce vrea să facă, într-o clipă Iisus a lovit pământul cu palma lui mică şi, dintr-o dată, păsările au prins viaţă şi și-au luat zborul, ciripind vesele şi jucăuşe.

Fariseul a rămas uimit, nemaiştiind ce să creadă!…

    Aşa au apărut rândunelele, dar mai întâi ele nu aveau penele negre.

   Treizeci de ani mai târziu, când Mântuitorul se afla răstignit pe Cruce, micile păsări nu l-au uitat pe cel ce le-a dat viaţă şi, venind şi aşezându-se pe braţele crucii şi pe capul şi pe umerii lui Iisus, încercau să smulgă cu cioculeţele lor mici ghimpii din cununa de spini a Mântuitorului, măcar cu atât să-i îndulcească chinul celui ce nu greşise niciodată nimănui.

    În clipa în care Iisus a murit, de durere, rândunelele au îmbrăcat mantia lor neagră, de doliu, şi aşa au rămas până în zilele noastre, păsări binecuvântate de Dumnezeu şi iubite de oameni.

Să învățăm a număra prin lectură

Povestea unei Cărți Roz

   La împlinirea vîrstei de 7 ani, Maria a primit în dar o carte frumoasă cu povești despre prințese. Coperțile cărții erau roz așa ca compotul de zmeură pe care îl făcea bunica ei vara. A îndrăgit-o de la început și a numit-o  Cartea Roz și a așezat-o pe unul din rafturile bibliotecii sale. Între celelalte cărți, Cartea Roz stătea țanțoșă și împunătoare. Spre seară, Maria fiind obosită după cît petrecuse la ziua ei, s-a dus să se culce în camera ei.

  Și în bibliotecă venise seara, iar cărțile erau scufundate în întuneric. Cărțile își închiseseră paginile, căscau, gata să adoarmă. Deodată, un glas subțire și străin se auzi în bibliotecă.

- Nu mă mai împinge prăfuita, că acum te arunc de pe raft! 

Cartea Roz era cea care vorbise. Se certa cu o altă carte cu povești despre zmei, spiriduși și vrăjitoare.

- Ne murdărești de praf rochițele noastre de zîne, continuă deranjată Cartea Roz.

- Poate vreți să vă închid pe toate într-un turn, interveni un zmeu cu glas gros. 

Vocea se auzea exact din cartea care fusese numită prăfuita.

- Ce credeți că dacă suntem într-o carte mai veche nu ne îndrăgește și pe noi Maria?

Din raftul de enciclopedii, Enciclopeda lumii încercă să le liniștească:

- Vă rog să faceți liniște să putem dormi. Eu, mîine, trebuie să-i povestesc Mariei despre cei mai înalți munți din lume, despre oceane și despre orașele lumii.

 La un moment dat, o carte de poezii, cu poezii despre animale și plante, sări pe raftul unde se afla Cartea Roz și spuse:

- Ia ascultați prințesele obraznice,

De nu vă veţi potoli,

Pe toate vă voi lovi

Pe Maria eu o-nvăț

Că lucrurile cele mai de preț

Sunt bunătatea, voioșia

Cinstea și omenia.

- Nesuferitelor, urîtelor! Noi îi povestim Mariei despre zîne, rochii, prinți, prințese și pe noi o să ne îndrăgească cel mai mult. 

 De pe raftul cu cărti de colorat, s-a auzit un chicotit și apoi un rîs în hohote. Era cartea de colorat a elefănțelului gri.
Din Cartea Roz, o zînă cu o baghetă magică, spuse suspinînd:

- Eu, pe Maria, o port prin labirinturile junglei şi o ajut să coloreze animalele și plantele din junglă. De unde ați născocit voi că doar pe voi o să vă iubească? Poate vreți să îl chemăm pe Șoricelul Chiti să vă roadă rochițele.

Dintr-o carte cu ghicitori, s-a auzit:

- Ghici, ghici, dragi cărticele,

Cine o să le bată pe prințesele?

Cînd deja începuseră să zboare cocoloașe de hîrtie și pagini rupte, a apărut un spiriduș pe nume, Magicianul Cărților, care le-a spus așa:

- Dragele mele cărți, vă comportați ca niște copii alintați. Fiecare dintre voi sunteți interesante și pline de lucruri folositoare. Datorită vouă, Maria învață sa deseneze, să memoreze poezii, află povești frumoase, descoperă lumea înconjurătoare. Strîngeți cocoloașele, urcați-vă pe rafturi și gîndiți-vă că a fost doar o ceartă trecătoare.

- Hai, la somn, că mîine veți fi răsfoite și citite de Maria!

  Dimineața, cînd Maria s-a trezit, toate cărțile erau așezate la locul lor. Era totul ordonat, încît ea nici nu a bănuit de cele întîmplate.

- Bună dimineața, dragele mele prietene! le salută zîmbitoare Maria. Cărțile s-au uitat unele la celelalte și și-au zîmbit prietenoase.

   Învățaseră o lecție importantă: nu se vor mai certa niciodată. 

                    Fiecare carte are farmecul și frumusețea ei.

Încurajăm copiii să citească

Jocul „În căutarea comorii”

    E dificil în ziua de azi să convingi un copil să citească.  Propun un mod inedit și distractiv în care  îi poți oferi copilului cartea pe care consideri că o va îndrăgi fie procurată, fie împrumutată de la bibliotecă, printr-un joc încărcat de elemente surpriză: o vînătoare de comori. Aceasta îl va ajuta pe copil să exerseze într-un mod plăcut și operațiile aritmetice de adunare și scădere sau înmulțire și împărțire, sau rezolvare de probleme.
    De ce ai nevoie:
   Cartea mult dorită de copil sau o altă carte pentru vîrsta lui, care crezi că îi va plăcea. Poți opta și pentru alt „premiu".
Mai ai nevoie de cîteva foi de hîrtie și creion pe care să scrii indiciile.
Model:

   Desfășurarea jocului:
   Înainte de începerea jocului trebuie să pregătești „terenul” pentru desfășurarea lui în bune condiții: decupează din hîrtie bilete pe care vei scrie indicii „codate” și pe care le vei ascunde în diferite locuri din casă. Scrie pe un bilet cu litere mari de tipar propoziția „CARTEA ESTE O COMOARĂ DE ÎNȚELEPCIUNE.” Atașează biletul de carte și ascunde „comoara” într-un loc ferit, la care face trimitere ultimul bilet cu indicii.Cînd începeți jocul, spune-i copilului că în casă se ascunde o comoară și astăzi veți fi cercetașii care o vor descoperi. De asemenea, îi vei spune că există indicii care vă vor conduce la comoară și că este foarte important să urmați aceste indicii. Ca din întîmplare copilul va găsi primul indiciu scris pe un bilețel chiar în fața lui. Acesta este necodat, va conține propoziția „Caută în cutia cu creioane!”. Celelalte bilete vor conține mesaje codificate și pentru decodare copilul va fi pus în situația de a efectua adunări și scăderi învățate la școală.În cutia cu creioane  copilul va descoperi alt indiciu, cum este cel din modelul următor:

• Indiciul numarul 1: SUB LAMPĂ

 Sub lampa de pe birou copilul va descoperi alt bilet ce va conține un indiciu:

• Indiciul numarul 2: ÎN VAZĂ

Cu mare placere copilul va descoperi biletul din vază, care îi va da un ultim indiciu pentru a descoperi comoara:

• Indiciul numarul 3: ÎN URSULEȚUL DE PLUȘ

  Copilul va fi surprins să descopere în jucărie „comoara”: cartea mult dorită. Veți citi amuzați biletul atașat și îi vei explica copilului de ce se spune că orice carte este o comoară de înțelepciune.
    Pe tot parcursul activității oferă-i un real sprijin copilului ajută-l atunci cînd întîmpină dificultăți la efectuarea calculelor. Lasă-l pe el să aibă inițiativa și să conducă demersurile întreprinse pentru descoperirea comorii.
Creează elemente surpriză cu care vei reuși să mobilizezi copilul la maximum și să îi menții tot timpul atenția trează.
    Vînătoarea de comori la care veţi participa împreună te apropie mai mult de copilul tău. În plus, copilul va aprecia faptul că ai depus efortul pentru a o organiza şi faptul că l-ai sprijinit la calcule atunci cînd a avut nevoie.

O lecție de viață

O lecție de viață

   O învățătoare le-a cerut elevilor să scrie o compunere despre ce și-ar dori de la Dumnezeu. 

  La sfîrșitul zilei, în timp ce corecta lucrările, ea a citit una extrem de sensibilă, la care i-au dat lacrimile. Soțul ei, care tocmai ce intrase în casă, a văzut-o plîngînd și a întrebat-o: 

-Ce s-a întîmplat?
Ea a răspuns: 

-Citește asta! Este compunerea unuia dintre elevii mei.

„Doamne, în seara asta vreau să te rog să faci ceva foarte special. Transformă-mă într-un televizor. Vreau să îi iau locul și să trăiesc ca televizorul din casă. Așa aș avea propriul meu loc special și familia mea ar sta în jurul meu zi de zi… așa voi fi luat în serios cînd vorbesc. Vreau să fiu în centrul atenției și să fiu ascultat fără întreruperi sau întrebări. Vreau să primesc aceeași grijă specială… televizorul o primește chiar și atunci cînd nu funcționează.El se bucură de compania tatălui meu cînd ajunge acasă de la locul de muncă, chiar și atunci cînd este obosit și nu vorbește cu nimeni. Vreau ca mama să vină la mine cînd este tristă și supărată… nu vreau să mai fiu ignorat. De asemenea, vreau ca fratele meu să lupte ca să fie cu mine și chiar să aibă un loc special unde să stea și să mă asculte.Vreau să simt că familia lasă totul deoparte și să își petreacă din nou timpul cu mine. Doamne, nu îți cer prea multe… vreau doar să iau locul televizorului din casa mea.”

  La acel moment, bărbatul a spus: 

-Doamne, săracul copil, ce părinți oribili are….
Profesoara, printre lacrimi, s-a uitat la el și i-a spus: 

- Aceasta este lucrarea fiului nostru.

Cea mai fericită pasăre

parabolă

   O cioară trăia în pădure și era absolut mulțumită de viața  sa. Însă într-o zi a văzut o lebădă…

  „Această lebădă  este atît de albă, s-a gîndit cioara. Și eu sunt atît  de neagră. Această lebădă trebuie să fie cea mai fericită  pasăre din lume.”

   Cioara i-a comunicat lebedei ceea ce gîndea. „De fapt”,  i-a raspuns lebăda. „Simțeam că sunt cea mai  fericită  pasăre din împrejurimi pînă cînd am văzut un papagal care avea două culori. Acum cred că papagalul este cea mai  fericită pasăre care a fost creată”. Apoi cioara l-a abordat pe papagal. Papagalul i-a explicat:  „Am trăit o viață foarte fericită pînă cînd am văzut un păun. Eu am doar două culori, însă păunul   are o multitudine de culori.”

   Mai tîrziu, cioara a vizitat un păun de la grădina  zoologică și a văzut că sute de oameni s-au adunat ca să îl  vadă. După ce oamenii au plecat, cioara s-a apropiat de  păun. „Dragă păun”, a spus cioara. „Ești atît de  frumos, în fiecare zi mii de oameni vin să te vadă. Cînd  oamenii mă văd pe mine,  imediat mă gonesc. Cred că ești cea  mai fericită pasăre de pe planetă.” Păunul a răspuns: „Am crezut dintotdeauna că sunt cea mai  frumoasă și fericită pasăre de pe planetă,însă din cauza  frumuseții mele, sunt închis în această gradină zoologică.  Am cercetat cu atenție gradina zoologică și am realizat că  cioara este singura pasăre care nu este închisă într-o cușcă. Așa că zilele trecute m-am gîndit că dacă aș fi o  cioară, aș putea să hoinăresc fericit pretutindeni.”

Morala:

   Aceasta este și problema noastră. Ne comparăm în mod  zadarnic cu alții și ne întristăm. Nu prețuim ceea ce  Dumnezeu ne-a dat ceea ce duce la ciclul vicios  al  nefericirii! 

   Învață să fii fericit cu ceea ce ai în loc să  te agăți de ceea ce nu ai! Întotdeauna va exista cineva care  va avea mai mult sau mai puțin decît ai tu! 

Povestea globulețelor

Povestea globulețelor

            

  A fost odată un meșter sticlar. Toată ziua lucra în atelierul lui ca să îi poată    hrăni pe cei doi copii: o fetiță și un băiat. Mama lor se prăpădise demult, iar meșterul încerca să-i crească așa cum știa că și-ar fi dorit ea. Copiii erau cuminți și încercau și ei să ajute cum puteau mai bine. Fata avea grijă de casă, iar băiatul încerca să deprindă meșteșugul tatălui.
     Într-o  zi de decembrie băiatul s-a gîndit să-i facă o surpriză părintelui său și a încercat să facă singur un vas. Dar oricît s-a străduit vasul nu a căpătat forma pe care și-o dorea, ci a rămas doar un balon de sticlă. De teamă să nu își supere tatăl băiatul i-a pus o mică agățătoare de sîrmă și i l-a dăruit surioarei să se joace cu el. Fetița moștenise de la mama sa talentul de a picta, așa că în serile lungi de iarnă, stînd în fața focului, a pictat micul balon de sticlă. Peste agățătoarea de sîrmă a pus o delicată panglică roz luată de pe o rochiță veche. Cînd l-a terminat a dat fuga să-l arate tatălui ei. Tocmai atunci la ușa atelierului se oprise un alai mare și strălucitor. Chiar împăratul și împărăteasa țării veniseră să vadă sticlăria făcută de meșter, despre a cărei frumusețe se dusese vestea.
Emoționată fetița s-a pitit după bradul ce străjuia intrarea. De teamă să nu spargă micul balon pictat l-a strecurat între crengile bradului. Cînd să treacă pragul, împărăteasa și-a aruncat ochii spre brăduț și s-a oprit exclamînd:
- Ce-i minunăția asta?!
A întins mîna să-l ia, dar fetița îl ținea strîns. Sfioasă a ieșit în fața împărătesei și zise:
- Este jucăria mea, înălțimea voastră! Fratele meu a făcut-o și eu am pictat-o...
Dupa ce s-a gîndit o clipă i-a întins micul balon împărătesei:
- Dacă vă place așa de mult, vi-l dăruiesc. Mama mea, Dumnezeu s-o odihnească, spunea că atunci cînd îi faci cuiva o bucurie îngerii zîmbesc!
Împărăteasa s-a aplecat și a sărutat, cu lacrimi în ochi, copila pe frunte.
- Îți mulțumesc, fată frumoasă! Mama ta avea mare dreptate, dar nu pot să îți iau jucăria. Cînd am văzut-o în brăduț m-am gîndit că aș putea-o folosi să împodobesc bradul de Crăciun de la palat. Așa că am să vă rog să faceți cît de multe puteți pînă în Ajun, iar eu am să vă răsplătesc pe măsură.
    Cînd au văzut invitații la marele bal cît de frumos era bradul împodobit cu micile baloane de sticlă pictată s-au grăbit cu toții să-i comande meșterului pentru anul și pentru anii următori. Pentru că semănau cu globurile de cristal ale vrăjitorilor, dar erau mult mai mici, toată lumea le-a spus: globulețe. Așa că meșterul și copiii lui nu au mai avut niciodată grija zilei de mîine, iar urmașii lor fac și astăzi globulețe și aduc culoare și strălucire multor brazi de Crăciun.
   Și-am încălecat pe-o roată și v-am spus povestea toată.
                                                                                                                Autor anonim