Lectură

Povestea unei Cărți Roz

   La împlinirea vîrstei de 7 ani, Maria a primit în dar o carte frumoasă cu povești despre prințese. Coperțile cărții erau roz așa ca compotul de zmeură pe care îl făcea bunica ei vara. A îndrăgit-o de la început și a numit-o  Cartea Roz și a așezat-o pe unul din rafturile bibliotecii sale. Între celelalte cărți, Cartea Roz stătea țanțoșă și împunătoare. Spre seară, Maria fiind obosită după cît petrecuse la ziua ei, s-a dus să se culce în camera ei.

  Și în bibliotecă venise seara, iar cărțile erau scufundate în întuneric. Cărțile își închiseseră paginile, căscau, gata să adoarmă. Deodată, un glas subțire și străin se auzi în bibliotecă.

- Nu mă mai împinge prăfuita, că acum te arunc de pe raft! 

Cartea Roz era cea care vorbise. Se certa cu o altă carte cu povești despre zmei, spiriduși și vrăjitoare.

- Ne murdărești de praf rochițele noastre de zîne, continuă deranjată Cartea Roz.

- Poate vreți să vă închid pe toate într-un turn, interveni un zmeu cu glas gros. 

Vocea se auzea exact din cartea care fusese numită prăfuita.

- Ce credeți că dacă suntem într-o carte mai veche nu ne îndrăgește și pe noi Maria?

Din raftul de enciclopedii, Enciclopeda lumii încercă să le liniștească:

- Vă rog să faceți liniște să putem dormi. Eu, mîine, trebuie să-i povestesc Mariei despre cei mai înalți munți din lume, despre oceane și despre orașele lumii.

 La un moment dat, o carte de poezii, cu poezii despre animale și plante, sări pe raftul unde se afla Cartea Roz și spuse:

- Ia ascultați prințesele obraznice,

De nu vă veţi potoli,

Pe toate vă voi lovi

Pe Maria eu o-nvăț

Că lucrurile cele mai de preț

Sunt bunătatea, voioșia

Cinstea și omenia.

- Nesuferitelor, urîtelor! Noi îi povestim Mariei despre zîne, rochii, prinți, prințese și pe noi o să ne îndrăgească cel mai mult. 

 De pe raftul cu cărti de colorat, s-a auzit un chicotit și apoi un rîs în hohote. Era cartea de colorat a elefănțelului gri.
Din Cartea Roz, o zînă cu o baghetă magică, spuse suspinînd:

- Eu, pe Maria, o port prin labirinturile junglei şi o ajut să coloreze animalele și plantele din junglă. De unde ați născocit voi că doar pe voi o să vă iubească? Poate vreți să îl chemăm pe Șoricelul Chiti să vă roadă rochițele.

Dintr-o carte cu ghicitori, s-a auzit:

- Ghici, ghici, dragi cărticele,

Cine o să le bată pe prințesele?

Cînd deja începuseră să zboare cocoloașe de hîrtie și pagini rupte, a apărut un spiriduș pe nume, Magicianul Cărților, care le-a spus așa:

- Dragele mele cărți, vă comportați ca niște copii alintați. Fiecare dintre voi sunteți interesante și pline de lucruri folositoare. Datorită vouă, Maria învață sa deseneze, să memoreze poezii, află povești frumoase, descoperă lumea înconjurătoare. Strîngeți cocoloașele, urcați-vă pe rafturi și gîndiți-vă că a fost doar o ceartă trecătoare.

- Hai, la somn, că mîine veți fi răsfoite și citite de Maria!

  Dimineața, cînd Maria s-a trezit, toate cărțile erau așezate la locul lor. Era totul ordonat, încît ea nici nu a bănuit de cele întîmplate.

- Bună dimineața, dragele mele prietene! le salută zîmbitoare Maria. Cărțile s-au uitat unele la celelalte și și-au zîmbit prietenoase.

   Învățaseră o lecție importantă: nu se vor mai certa niciodată. 

                    Fiecare carte are farmecul și frumusețea ei.

Legenda Toamnei

Demult, demult, în negura timpului, pămîntul era stăpînit de spiritele naturii. Acestea umblau libere și trăiau într-o armonie perfecă. Ființe, animale, plante, fenomene ale naturii, toate își foloseau puterile pentru a face lumea mai frumoasă. Magia domneaîn această lume.

  Aici trăia și Tatăl Anotimpurilor împreună cu cele patru fiice ale sale: Primăvara, Vara, Toamna și Iarna. Neastîmpărate și incredibil de frumoase, alergau zi de zi de colo colo aducînd zîmbete pe fetele tuturor. Fiecare dintre ele avea cîte un har aparte. Primăvara vedea cu flori și o explozie de culori. Vara cu grîne mănoase și multă bucurie. Toamna cu roade gustoase și culori pastelate. Iar Iarna, cu o explozie de alb și multă liniște.

   Într-una din zile, hoinărind pe dealuri Toamna a văzut Soarele. Și a rămas tare uimită de frumusețea și strălucirea lui. În acel moment a încolțit în gîndul ei dorința de a fi mai frumoasă și mai iubită decît Soarele. Oricît de mult au încercat bătrînul tată și surorile ei să o convingă că nu are nici un motiv să fie nemulțumită, Toamna era din ce în ce mai posomorîtă. Dacă înainte era plină de voioșie acum era melancolică și tristă.

   Într-o dimineață, inainte de a se trezi toată lumea, Toamna a plecat de la casa ei. A mers ea cît a mers, cu gîndul de a ajunge pe cel mai înalt munte. Plănuia să fure Soarele de pe bolta cerească și să-l ascundă în hăul unei peșteri. Doar că urcușul ei era din ceîn ce mai greu. Vîntul a aflat de gîndurile ei și de acum el sufla și le spunea tuturor despre intenția Toamnei. Toți erau înfiorați și cutremurați de așa o știre. Era prima dată cînd se întîmpla așa ceva în lumea lor.

   Zînele pădurii au hotărît să prindă fata și să o bage într-o cușcă. Zis și facut. Toamna a fost prinsă. Oricît ea a încercat  să se zbată zînele au prins-o. Urma acum să fie judecata. Soarele a aflat și el ce i se pregătea. Și a fost tare supărat. Doar rugămințile tatălui Toamnei l-au înduplecat să nu-i pedepsească pe toți pentru nesăbuința Toamnei. Lumea s-a schimbat de atunci. Echilibrul a fost zdruncinat și de atunci familia bătrînului Anotimp a fost destrămată. Fiecare dintre fete urma să călătoarească singură prin lume cîte trei luni și să aducă oamenilor cîte ceva din harurile lor.

  De atunci, în Septembrie, an de an, Soarele își întoarce fața. Astfel, copacii și lumea plantelor mor pentru a renaște în primăvară cînd Soarele se reîntoarce. Toamna vine melancolică și tristă, gîndindu-se încă la ceea ce a vrut să facă. A păstrat încă roadele bogate dar tot ea aduce și vînturi și ploi infrigurate.

Mărul

autor necunoscut

Păcală în satul lui

de Ioan Slavici

        I se urâse şi lui Păcală să tot umble răzleţ prin lume, aşa fără de nici o treabă, numai ca să încurce trebile altora şi să râdă de prostia oamenilor. Se hotărî dar să se facă şi el om aşezat, ca toţi oamenii de treabă, să-şi întemeieze casa lui, să-şi agonisească o moşioară, – vorbă scurtă, – să se astâmpere odată.

        Şi fiindcă românul zice că nu e nicăieri mai bine ca în satul lui, Păcală se întoarse şi el în satul lui şi începu cum încep toţi oamenii care n-au nimic, adică făcu ce făcu de-şi agonisi o viţeluşă şi o trimise la păşune în izlazul satului.

        Căci aşa se facea averea. Păscând, viţeluşa se face viţea, viţeaua se face juncă, junca se face vacă, vaca fată, iar vaca cu viţelul o vinzi ca din preţul ei să cumperi şapte viţeluşe şi să le trimiţi şi pe ele la păşune în izlazul satului.

        De ce e oare izlazul izlaz, dacă nu pentru ca să-l pască viţeluşele oamenilor?

        Păştea dar viţeluşa lui Păcală, păştea, şi cu cât mai mult păştea, cu atâta mai vârtos creştea, încât nu era în tot satul viţea care s-o întreacă, iar când ajunse şi ea viţea, nici juncile nu se puteau potrivi cu ea.

        - Măi! ziceau vecinele lui Păcală, ce lucru să mai fie şi ăsta? viţeaua asta le întrece pe toate! Ce-i va fi dând oare să mănânce? Ce soi o fi de creşte aşa de frumos?

        Nu era nici soiul vreun soi deosebit, nici hrana mai de-a cătarea; viţeaua era însă viţeaua lui Păcală, iar Păcală îşi căuta de treabă, n-avea vreme s-o mai păzească şi să nu rupă câteodată şi din holdele oamenilor.

        Ajungând junincă, viţeaua lui Păcală se făcu stăpână pe întregul hotar. Umbla şi ea cum umblase şi stăpânul ei mai nainte de a se fi astâmpărat, şi unde n-o căutai, acolo dădeai de ea, mai prin lanul de grâu, mai prin porumbişte, mai ştie bunul Dumnezeu pe unde.

        Iară Păcală li se plângea oamenilor că prea i s-a făcut răzleaţă juninca şi că are treabă şi nu poate umbla după ea.

        Nu-i vorbă, oamenii s-ar fi plâns şi ei, dar nu mai aveau cui să i se plângă când Păcală îi lua pe dinainte şi li se plângea de te prindea mila de el.

        Când văzură dar că juninca lui Păcală în curând are să fie vacă, oamenii se puseră pe gânduri. Ştiau ei cum au să urmeze lucrurile mai departe. Vedeau parcă cele şapte viţeluşe cum se fac viţele, juninci, cum ajung în cele din urmă vaci şi ele, şi cum le vinde Păcală şi pe ele şi se întoarce de la târg cu o spuză de viţeluşe, toate flămânde, toate pornite din fire să se facă viţele, juninci şi vaci în cele din urmă.

        - Măi! strigară ei, ăsta ne mănâncă şi urechile din cap cu viţeluşa lui, ne seacă, ne face întregul hotar bătătură.

        Dar ce puteau să-i facă lui Păcală? El nu era de vină şi avea treabă, nu putea să-şi piardă vara umblând după coada junincei.

        Se sfătuiră dar între dânşii şi iar se sfătuiră, se tot sfătuiră, până ce n-ajunseră a se dumeri că toată carnea pe care a pus-o viţeluşa ca să se facă viţea şi din viţea junincă e carne adunată din nutreţul de pe hotarul lor, adică după toată dreptatea carne din care ar fi fost să fie a lor şi numai pielea e a lui Păcală, fiindcă piele avuse juninca şi când venise ca viţeluşă în sat.

        Dumeriţi odată astfel, tăiară juninca, îi luară carnea şi o mâncară, iară pielea o aruncară peste gard în curtea lui Păcală.

        Nu-i vorbă, a fost cam scurtă socoteala aceasta, dar în satul lui Păcală multe se întâmplă.

        Păcală, de! ce să facă! Dacă ar fi voit, ar fi găsit el ac pentru cojocul sătenilor; el însă nu voia. Avea tragere de inimă penru oamenii din satul lui. Nu! pe oamenii din satul lui nu putea el să-i încurce, cum ar fi încurcat a bunăoară pe oamenii din satul lui Tândală.

        Întinse dar pielea să se usuce, iar după ce se uscă, o luă în vârf de băţ şi plecă cu ea la târg, ca s-o vândă.

        Aşa ajunse Păcală iar pe drumuri. Se duse şi tot se duse mereu, de dimineaţă până la prânz şi de la prânz până seara. Când era pe înserate, el se opri într-un sat de la marginea drumului şi se uită împrejurul său, ca să-şi găsească vreo casă la care să mâie, vreo văduvă ori vreo femeie al cărei bărbat nu-i acasă.

        Nu poate, că – Doamne fereşte! – ce, dar Păcală, ca om umblat prin lume, ştia că sunt fricoase femeile, li se urăşte aşa singure, şi sunt bucuroase de oaspeţi, numai ca să ştie că e peste noapte picior de om la casa lor.

        Şi găsi Păcală chiar mai la marginea satului o femeie, al căreia bărbat se dusese la pădure să aducă lemne. Nu-i vorbă, muierea îi spunea mereu că teacă, că pungă, că nu-i este bărbatul acasă, că ce va zice lumea; Păcală ţinea şi el să rămână aşa într-un unghi al casei, într-un şopron, în pridvor, unde o fi, numai ca să nu fie casa pustie. N-avea biata muiere încotro, trebuia să-l primească, dar îi şi spuse să se culce şi să doarmă, c-o fi ostenit de drum, sărmanul de el!

        "Ce-o să mai fie şi asta?!" grăi Păcală. El ştia că muierile sunt şi vorbăreţe, şi doritoare de a le şti toate câte sunt în cer şi pe pământ, iar muierea aceasta nici nu-i povestea nimic, nici nu-l întreba de unde vine, cum a umblat, ce-a mai făcut, ce mai ştie… Aici trebuia dar să fie ceva la mijloc, şi Păcală, în loc de a adormi, trăgea când cu ochiul drept, când cu cel stâng, ca să vadă cele ce se petrec în casă şi împrejurul casei.

        Nici nu se înseră bine, şi muierea începu să fiarbă, să frigă, să coacă, să gătească fel de fel de mâncări, şi plăcinte, şi un purcel fript, şi o coastă opărită cu varză călită. Şi apoi rachiuri, şi apoi vinuri. Ospăţ, nu alta!

        N-ar fi fost Păcală om păţit dacă n-ar fi ştiut că toate aceste nu pentru bărbatul ei le făcea muierea cea harnică, fiindcă mai era şi ea gătită ca de nuntă.

        Nici nu le făcea pentru bărbatul ei, ci pentru vornicul satului, pe care-l aştepta nevasta cum îşi aşteaptă fetele mari peţitorii, ieşind mereu în uşă şi în portiţă, ca să vadă dacă vine, dacă nu mai vine, dacă întârzie, dacă soseşte.

        Nu care cumva să creadă cineva că Doamne fereşte ce! Nu! ci fiindcă vornicul era cel mai de frunte om din sat şi nu putea să-l primească la casa ei ca pe orişicine, iar peste zi vornicul, om cu multe treburi, nu putuse să vie, ci le făcea cinstea acum, mai pe seară.

        Alt nimic nu era la mijloc, Doamne fereşte! Era gata nevasta cu toate: purcelul era frumos şi rumen de-ţi pocnea şoricul în dinţi, costiţele erau opărite, varza era călită, plăcintele abureau, rachiul era aşezat pe masă, vinul stătea în apă rece, nu mai lipsea decât dumnealui vornicul. Numai vornicul lipsea, când deodată – să te miri, nu alta! – se întoarse bărbatul. I se frânsese, sărmanul de el, o osie în drum, şi nu-i rămăsese decât să se întoarcă, să pună altă osie la car şi să plece mâine din nou la pădure.

        Muierea bună şi credincioasă îşi cunoaşte bărbatul după mers, din tuşite şi strănuturi, ba chiar şi din pocnetul biciului, iar nevasta la care îşi luase Păcală conac era şi ea muiere bună şi credincioasă. Ea îşi cunoscu bărbatul din scârţâitul roatelor de la car, iar scârţâitul roatelor se auzea de departe, destul de departe pentru ca o muiere harnică precum era dânsa să-şi rânduiască treburile.

        Ea luă purcelul cel frumos şi rumen şi-l ascunse iute după cuptor, luă plăcinta şi o puse iute-iute pe cuptor, luă costiţele cu varză călită şi le vârî în cuptor, mai vârî tot iute-iute şi rachiul sub perina de la căpătâiul patului, iar vinul sub pat, şi pe când carul cu boii intrară în curte, toate erau în cea mai bună rânduială.

        Nu poate că Doamne fereşte ce! dar de! tot era mai bine să nu afle bărbatul.

        Văzându-se acasă, bărbatul, ca tot omul păgubaş, începu să se plângă, nevasta, ca toată muierea bună şi credincioasă, îl mângâia cu vorbe bune, iar Păcală, ca tot omul cumsecade, ieşi şi el din unghiul lui, ca să-i spună stăpânului de casă că e şi el aici, să-i ceară iertare că a îndrăznit şi să-l mai roage şi pe el de conac.

        - Fă muiere, grăi bărbatul după ce se mai încălzi în cuibul lui, mie mi-e foame; n-ai tu ceva de mâncare?

        De! ce să-i faci? omul flămânzeşte la drum. Nu-i vorbă, mai era în traistă merindea pe care o luase la drum; dar acasă la el omul nu mănâncă bucuros merindea cu care se întoarce din drum.

        - Vai, săraca de mine! răspunse nevasta, dar de unde să am? Eram să te aştept mâine. O să-ţi fac însă o mămăliguţă bună, ca s-o mănânci cu o zămuţă de usturoi.

        - Mămăliguţă să fie! grăi bărbatul. Când e flămând, omul se bucură şi de mămăliguţă. Om umblat prin lume, Păcală ştia că o să-l poftească şi pe el la cină, ca să mai steie de vorbă, şi nici că-i părea rău lui Păcală, fiindcă tot drumeţ era şi el, tot flămând – ca orişice om sosit din drum.

        Şi cum stăteau de vorbă în vreme ce nevasta gătea mămăliguţa, Păcală, care nu era cap sec, se gândea mereu cum să facă el ca să nu mănânce mămăligă, ci purcel fript, frumos şi rumen de-ţi pocneşte şoricul în dinţi, costiţe cu varză călită şi plăcinte de cele bune; cum ar face ca să bea o gură de rachiu şi să guste măcar o dată din vinul cel vechi.

        El se încruntă o dată şi trase cam pe furiş cu băţul în piele. Şi lasă pe Păcală, că nu e nici el de ieri, de alaltăieri! Simţise o dată mirosul, şi grija lui mai departe…

        Ca om drumeţ, îşi ţinea băţul la îndemână, iar pielea cea de junincă, marfa lui, toată averea lui, îi era la picioare.

        Bărbatul se cam mira că ce va fi având cu pielea, dar nu zise nimic. Al lui era băţul, a lui era pielea; treaba lui era ce făcea cu ele.

        Peste câtva timp Păcală iar trase una cu băţul, ba mai se şi răsti la piele:

        - Ţine-ţi gura, sluto! Bărbatul iar tăcu. Păcală dete de a treia oară, şi acum se răsti şi mai rău.

        - Ce ai cu pielea aceea? întrebă omul nostru. Păcală mai dete din umăr, mai se codi, mai se rugă de iertare că nu poate să spună.

        - Apoi, grăi el cam cu anevoie în cele din urmă, piele-ar fi de piele, dar, aşa cum o vezi, nu e piele, ci proroc, care ştie toate cele neştiute şi vrea mereu să spună lucruri de nespus.

        - Şi ce vrea să spună? întrebă mirat bărbatul.

        - Uite! grăi Păcală, şi puse urechea la piele. Mare minune! Zice să cauţi la căpătâiul patului, c-o să găseşti rachiu.

        Bărbatul căută şi găsi.

        - Mare minune! Cine l-o fi pus oare?

        - E taină! răspunse Păcală, asta nu se poate şti.

        - Şi ce mai zice prorocul?

        - Să cauţi după cuptor, că vei găsi un purcel fript, zise Păcală, după ce puse iar urechea la piele.

        - Auzi dumneata lucru ciudat! Ce mai zice prorocul?

        - Caută sub pat, că găseşti vinul. Astfel înainte – până ce nu ieşiră la iveală costiţele şi plăcintele, încât numai de-un drag să te uiţi la masa încărcată şi să te aşezi la ea.

        Se mira bărbatul, se mira mai vârtos nevasta, s-ar fi mirat satul întreg, dacă ar fi fost de faţă; numai Păcală nu se mira, fiindcă el îşi cunoştea marfa şi ştia de ce e bună.

        - Apoi de! zicea el mereu, ăsta-i proroc, nu fleac, şi-ţi scoate şi cârtiţa din fundul pământului!

        Va fi fost ori nu aşa, destul că Păcală s-a săturat ca un paşă turcesc, încât abia-l mai ţineau curelele.

        - Bună treabă prorocul ăsta! grăi bărbatul nevestei după ce se sătură şi el. Nu cumva ţi-e de vânzare?

        - Doamne fereşte! îi răspunse Păcală. Cum aş putea eu să vând un lucru ca acesta? Se poate?!

        - Dar dacă ţi-aş da un preţ bun?

        - Auzi vorbă! preţ bun? Un proroc ca ăsta e lucru nepreţuit.

        Doritor cum era de a se hrăni bine şi de a şti totdeauna cele ce se petrec în casa lui, omul nostru îl apucă pe Păcală la târg. Îi dete la început o pungă de galbeni, apoi două, apoi trei, şi aşa mereu înainte, până la şapte pungi, bani frumoşi chiar şi pentru un om mai bogat decât Păcală.

        - Fiindcă văd şi văd că ţii cu orice preţ să cumperi prorocul, grăi Păcală muiat, o să-ţi fac după dorinţă, dar nu pentru bani, ci fiindcă m-ai primit la casă, m-ai poftit la masă şi mi-ai zis o vorbă bună. Noroc să ai de ea!

        Aşa grăi Păcală, şi-i dete pielea cea de junincă, pentru ca să ieie cele şapte pungi de galbeni – mulţi bani chiar şi pentru un om mai bogat decât Păcală.

        Şi nu era pe lumea aceasta om mai fericit decât bărbatul nevestei, fiindcă putea de aici înainte să ştie toate cele ce se petrec în casa lui şi să se mai şi hrănească bine.

        Iar Păcală, după ce-şi vându pielea şi puse bine banii, se culcă să doarmă, că avea drum lung până acasă în satul lui.

        Ziua următoare îşi luă Păcală rămas bun şi plecă iar acasă. Şi cum mergea pe drum şi cum se simţea aşa încărcat de bani, cum nu mai fusese niciodată în viaţa lui, îşi puse tare şi cu adevărat de gând că de aici înainte nu mai vâşcă nici la dreapta, nici la stânga, ci merge drept înainte, nu mai umblă cu minciuna, nu mai caută să tragă folos din partea altora – nu! nu! nu! ci se face om ca toţi oamenii care vor să aibă obrazul curat, se astâmpără, se pune în rând cu fruntea satului.

        Numai dacă n-ar fi fost la mijloc muierea cea harnică! Ea, sărmana, nu mai avea astâmpăr, şi parcă i se surpa casa în cap când se gândea că prorocul a rămas în paza ei. Nu poate că Doamne fereşte ce! dar muierile sunt fricoase şi nu prea se simt bine când se află aproape de nişte lucruri cum era pielea lui Păcală.

        Ea făcu dar ce făcu, şi-şi trimise bărbatul iar la pădure, apoi, după ce rămase ea singură, puse, ca muiere harnică ce era, furca în brâu şi porni în urma lui Păcală şi grăbi şi alergă ca să-l ajungă şi să-l întrebe ce are să facă şi cum să dreagă, ca să facă din piele piele ca toate pieile şi să-i ieie darul prorociei?

        Păcală, de! ce să facă şi el?! De pagubă se fereşte omul, dar de câştig niciodată; mai luă şi de la femeie şapte pungi şi îi spuse că n-are decât să opărească pielea cu apă de izvor strecurată prin o sită deasă, şi-şi urmă calea ca şi când nimic nu i s-ar fi întâmplat.

        - Acum zău că mă fac om aşezat, încât o să ajung chiar vornic în satul meu! grăi el după ce sosi acasă.

        Se şi făcu. Îşi zidi, Doamne, o casă frumoasă de nu mai era în tot satul casă ca a lui, – colea, cu pridvor aşezat pe stâlpi şi cu cerdac mare, – îşi cumpără pământuri, car cu patru boi, cal de călărit, vacă cu lapte, oi de prăsilă; în sfârşit, toate câte se cuvin la casa unui om cu dare de mână, toate erau la casa lui Păcală.

        Şi nu era în sat om mai aşezat decât Păcală. Numai oamenii din satul lui dacă n-ar fi fost tocmai aşa de proşti cum erau!

        Văzând cum zideşte Păcală, cum cumpără, iar cumpără şi tot cumpără, cum dă mereu fără să ieie, vecinele începură să şoptească între dânsele şi sătenii deteră cu socoteală că va fi având mulţi bani Păcală şi că banii aceştia îi va fi găsit undeva, îi va fi căpătat ori îi va fi luat de la cineva. Destul că voiau să ştie de unde are Păcală banii.

        - Măi Păcală, îl întrebă dar unul dintre oameni, dar tu de unde ai atâta spurcăciune de ban, de tot dai şi nu mai sfârşeşti?

        Păcală şedea în cerdacul casei cu pipa în gură şi privea la carul cel cu patru boi care intra în curtea cea largă şi plină.

        - De unde am atâta ban? răspunse el. De unde, păcatele mele, aş putea să am dacă nu din preţul moşiei pe care am vândut-o?

        - Ce moşie, măi Păcală, că tu n-ai avut moşie?!

        - Apoi vorbă?! Dar pielea jinincei a cui a fost, măi?! N-a fost a mea? Asta mi-a fost toată averea: am vândut-o şi am luat bani ca să-mi fac altă avere în locul ei.

        - Atâţia bani pentru o piele de junincă?

        - Măi, dar greu mai eşti la cap! grăi acum Păcală, care ţinea să nu mai umble cu minciuna. Nu înţelegi tu că juninca aceea era junincă de prăsilă? Dacă o mai ţineam, făta, şi viţelul creştea, şi el se făcea vacă, şi aveam două vaci, şi două vaci fătau doi viţei, şi se făceau patru vaci, iar din patru vaci se fac opt, din opt şasesprezece şi cu timpul o întreagă cireadă de vite. Aşa se face socoteala când mergi la târg şi ştii cum să-ţi vinzi marfa. O avere întreagă nu se vinde numai iac-aşa!

        Omul dete din cap şi deteră din cap şi se puseră pe gânduri toţi oamenii din satul lui Păcală.

        Aveau şi ei viţele de prăsilă. De ce adică numai Păcală să-şi vândă pielea cu preţ? de ce să fie ei mai proşti decât dânsul? de ce să deie ei o avere întreagă pentru un preţ de nimic?

        Se puseră dar degrab’, îşi tăiară cu toţii junincile de prăsilă, mâncară cât putură din carnea lor, iar pieile le duseră la târg, să le vândă şi ei cum a vândut Păcală pe a lui.

        Numai că nu se nimereşte totdeauna şi nu ştiu toţi oamenii să-şi vândă marfa ca Păcală.

        Degeaba spuneau ei că pielea e piele de junincă de prăsilă, căci nimeni nu voia să le deie preţul la care râvneau, şi s-au întors ca vai de ei acasă.

        Vai de ei! dar vai şi de Păcală! Când se văzură şi cu pagubă, şi cu batjocură, oamenii se adunară iarăşi, se sfătuiră şi tot se sfătuiră între dânşii, că ce să facă şi ce să dreagă ca să scape de Păcală, fiindcă nu mai rămânea nici o îndoială că-i va prăpădi pe toţi dacă va mai rămânea cu zile.

        - O să-şi deie foc la casă, ca să ne dăm şi noi la ale noastre, grăi unul dintre cei mai prevăzători.

        - O să-şi frângă vreun picior, ca să ne frângem şi noi pe ale noastre, grăi altul.

        - O să sară în fântână, ca să sărim cu toţii după el! strigară cu toţii.

        Nu mai rămânea nici o îndoială că trebuiau să scape de el, dacă nu voiau să piară cu toţii ca vai de ei.

        Dar cum să scape? Asta era vorba. Să-i taie boii, şi vaca, şi oile, şi calul de călărit, să-i deie foc la casă şi să-l gonească din sat. Asta s-at fi putut. Dar cine putea să ştie dacă nu se va mai întoarce?

        Trebuia să-i stingă lumina vieţii: numai aşa erau scăpaţi, cu adevărat scăpaţi de el.

        Luară dar hotărârea să-l omoare pe Păcală; fiind, însă, că nu voiau să facă nici vărsare de sânge, nici moarte de om chiar cu mâna lor, se sfătuiră din nou între dânşii şi după mult sfat au chibzuit să-l arunce în Dunăre, unde va fi apa mai adâncă, pentru ca nici neam de neamul lui să nu mai poată ieşi la lumina zilei.

        Şi dacă tot ar scăpa Păcală chiar şi din fundul Dunării? Asta era! Şi dacă tot ar scăpa?! Ce era atunci?! Nu mai rămânea nici o îndoială că trebuia să facă ce vor face ca Păcală să nu poată scăpa, dar deloc să nu poată scăpa.

        Se puseră dar din nou şi se sfătuiră, şi după multă sfătuire mai chibzuiră să-l bage pe Păcală într-un sac, să strângă bine gura sacului şi să lege sacul cu Păcală cu tot de o piatră de moară, pentru ca piatra de moară, rotundă cum este, să meargă de-a dura până la fundul Dunării şi să ducă şi sacul cu Păcală.

        Înţelegându-se astfel ei, toţi oamenii din satul lui Păcală, cu mic, cu mare, cum erau, luară sacul, luară sfoara pentru gura sacului, luară funia, ca să lege sacul de piatră, luară cea mai mare din pietrele de moară pe care le putură găsi cale de trei zile de jur-împrejur şi porniră cu mic, cu mare, cum erau, asupra casei lui Păcală, ca să-l ia, să-l ridice, să-l ducă şi să nu se oprească cu el decât în fundul Dunării.

        Păcală şedea cu pipa în gură în cerdacul casei şi se uita la carul cel cu patru boi, care intra în curtea lui cea largă şi plină, – şedea Păcală cu pipa în gură şi se uita, – când se pomeni cu satul întreg, mic şi mare, de nu-i mai încăpea curtea cea largă a lui.

        Ce să facă, sărmanul de el, ce să facă?! Nu-i rămânea decât să se dea prins şi legat, dacă n-a putut să rămână pe unde fusese mai înainte, ci l-a pus păcatul să se întoarcă în satul lui, să se facă om aşezat şi să nu mai umble cu minciuna. Dar o viaţă are omul şi o moarte.

        - Mi-a fost, se vede, rânduit, grăi Păcală, să mor în satul meu ca om de treabă.

        Căci mai de treabă de cum era nu se putea face Păcală; asta o simţea.

        Îi părea cu toate aceste cam rău că trebuia să moară tocmai acum, când avea şi el casa lui, masa lui, carul lui cu patru boi, curtea lui largă, şi ar fi voit Păcală să scape dacă se poate fără minciună, căci era hotărât odată să nu umble cu minciuni, dar nu se putea, fiindcă oamenii erau neînduraţi şi vicleni.

        Se lăsa dar Păcală, se lăsa, fiindcă n-avea încotro, să-l vâre ca pe un motan în sac, să-l ia pe sus şi să-l ducă la pierzare.

        El în frunte, piatra de moară după el, fruntea satului în urmă şi satul întreg, cu mic, cu mare, mai în coadă, ieşiră din curtea cea largă, trecură prin sat şi o luară peste câmpul nisipos drept spre Dunărea cea mare şi adâncă.

        - Staţi, măi, strigă cel mai cu socoteală dintre oamenii din satul lui Păcală.

        Se opriră în loc cu toţii, cu mic, cu mare, cum erau.

        - Am uitat un lucru, grăi omul cel cu socoteală.

        - Ce-am uitat? întrebară ceilalţi.

        - Prăjina, ca să căutăm fundul Dunării.

        - Aşa-i, ziseră oamenii din satul lui Păcală, am uitat prăjina, ca să căutăm fundul Dunării.

        Îl aveau acum pe Păcală: cum puteau ei să-l arunce fără ca să ştie unde-l aruncă?

        Se întoarseră dar iar în sat, căutară cea mai lungă dintre toate prăjinile şi numai apoi îl duseră pe Păcală la Dunăre, – prăjina în frunte, sacul cu Păcală, piatra de moară, fruntea satului şi apoi satul întreg, cu mic, cu mare, cum erau.

        - Staţi, măi! strigă iar omul cel cu socoteală. Iar se opriră cu toţii.

        - Să-l legăm de piatra de moară, ca să nu fugă, în vreme ce noi căutăm cu prăjina fundul Dunării!

        - Să-l legăm, strigară cu toţii, ca să nu fugă! Îl legară dar pe Păcală de piatra cea mare, apoi plecară ca să caute cu prăjina, unde e mai afundă Dunărea, ca acolo să-l arunce.

        Cel mai cu socoteală dintre oamenii din satul lui Păcală luă el însuşi prăjina, dete o dată cu ea în valuri, o izbi cât nu mai putu în jos, dar nu atinse cu ea fundul.

        - Aici, zise el, Dunărea nu are fund, trebuie să căutăm alt loc.

        - Aşa e, strigară cu toţii, trebuie să căutăm alt loc, unde are Dunărea fund.

        Nici că se putea altfel. Vorba era ca piatra de moară să meargă de-a dura şi să se oprească tocmai în fundul Dunării: unde se oprea piatra dacă Dunărea nu avea fund?

        Porniră dar cu toţii ca să caute fundul Dunării, pentru ca nu cumva să-l arunce la loc nepotrivit şi să-l scape acum, după ce îl aveau prins şi legat.

        Ei trebuiau să ştie unde are să se oprească piatra cu sacul şi cu Păcală cel din sac.

        Iar Păcală, vai de capul lui, rămase în sac, legat de piatra cea de moară, cea mai mare pe care oamenii din satul lui o putuseră găsi cale de trei zile de jur-împrejur.

        - Staţi! strigă omul cel cu socoteală. Iar se opriră cu toţii. Ce era la mijloc? Ca oameni chibzuiţi, trebuiau să fie cu mare băgare de seamă şi să cerceteze bine mai nainte de a-l arunca pe Păcală în Dunăre.

        Unde să-l arunce? Mai la deal, de unde vine apa, ori mai la vale, unde se duce?

        Unii dădeau cu socoteală că mai la deal e mai multă apă, fiindcă de acolo vine apa şi n-ar veni dacă n-ar fi destulă.

        Alţii însă erau de părere că la vale e mai multă, fiindcă acolo se strânge apa, care vine de la deal, şi dacă l-ar arunca la deal, cum vine apa şi tot vine, se scurge şi tot se scurge, s-ar pomeni că Păcală rămâne pe uscat, iese din sac şi vai de capul lor!

        Se adunară dar cu toţii de se sfătuiră ca nu cumva să facă vreo prostie, şi după multă sfătuire se înţeleseră să caute locul cât mai devale, pentru ca toată apa să se strângă în capul lui Păcală.

        Pe când oamenii din satul lui Păcală umblau să caute fundul Dunării cu prăjina cea lungă, iată că vine un jelepar de vite, care ducea o cireadă de o mie de boi la târg, şi cum mergea jeleparul de-a lungul malului, dă de sacul cu Păcală şi se miră, cum s-ar mira tot omul când ar vedea în calea lui asemenea lucru.

        - Dar tu, măi, întrebă jeleparul, cum ai intrat în sac şi ce cauţi în el?

        - N-am intrat, răspunse Păcală, ci m-au vârât alţii în el.

        - Şi de ce te-au vârât?

        - Ca să mă arunce în Dunăre.

        - Şi de ce să te arunce?

        - Iacă – păcatele mele! – răspunse Păcală, fiindcă vor să mă facă vornic şi eu nu vreau să primesc…

        - Şi de ce nu vrei, măi?

        - Apoi de! zise Păcală. Fiindcă nu e satul de a-i fi vornic.

        - Şi de ce nu e?

        - Fiindcă are neveste multe, şi bărbaţii pleacă cu toţii la lucru, de nu se mai întorc cu săptămânile, şi vornicul rămâne el singur cu nevestele.

        - Şi de ce nu vrei să rămâi cu nevestele?

        - Fiindcă sunt multe şi toate tinere şi sprintene ca furnicile şi nu pot să le stăpânesc.

        Când auzi asemenea vorbe, jeleparul se miră prea mult, fiindcă el bucuros ar fi fost vornic într-un sat ca satul lui Păcală.

        - Măi, dar prost mai eşti tu, măi! grăi el. Un om mai cu minte ar primi cu amândouă mâinile.

        - Un om mai cu minte e mai cuminte şi poate când nu poate prostul, îi răspunse Păcală. Haid’! dacă te simţi destoinic, intră în sac şi, când vei vedea că voiesc să te arunce în Dunăre, spune-le că primeşti să le fii vornic.

        - Şi ei mă vor primi oare pe mine?

        - Mai ales! îi răspunse Păcală. Cu amândouă mâinile! Atât îi trebui jeleparului, care nu se temea de nevestele din satul lui Păcală.

        El dezlegă dar sacul, ca să iasă Păcală, apoi se vârî el însuşi în sac. Păcală răsuflă o dată uşor de tot, strânse gura sacului, o legă bine, apoi p-aci îi fu drumul, nici că se mai opri decât la cireada cea de boi, pe care o mână acasă la el, în curtea cea largă, care putea să-i încapă pe toţi.

        Iară jeleparul din sac râdea în el când se gândea cum are să-i înşele pe proştii din satul lui Păcală, care nu ştiau, bieţii de ei, că nu mai e tot un prost ca dânşii în sac.

        Râdea însă mai ales când simţea că ei îl ridică pe sus, ca să-l ducă să-l arunce în Dunăre la locul pe care-l găsiseră mai bine înfundat. Numai atunci când simţi că-i dau avânt ca să-l arunce, abia atunci el strigă tare cât putu:

        - Staţi, măi! Toţi se opriră, cuprinşi de spaimă şi de mirare, fiindcă înţelegeau şi ei că glasul care răsuna din sac nu era glasul lui Păcală.

        - Lăsaţi-mă, grăi jeleparul, că primesc să vă fiu vornic.

        - Auzi vorbă! strigă cel mai cu socoteală dintre oamenii din satul lui Păcală, care era chiar el vornic în sat, îşi preface glasul ca să nu-l mai cunoaştem, voieşte să ne mai fie şi vornic, ba te pomeneşti c-o să ne spună că el nu mai e Păcală!

        - Apoi că nici nu sunt! răspunse jeleparul. Când auziră vorba aceasta, oamenii se supărară, mare minune cum se supărară, fiindcă îl văzuseră ei înşişi cu ochii lor când îl vârâseră în sac şi ei înşişi cu mâinile lor legaseră gura sacului şi, supăraţi cum erau, năvăliră cu toţii asupra lui, îl ridicară cu piatră cu tot şi – una! două! trei! bâldâbâc! – îl aruncară în Dunăre, ca nici neam din neamul lui să nu mai poată ieşi la lumină.

        Şi, Doamne! cât se simţeau de uşuraţi când văzură că merge drept spre fundul Dunării, că nu mai iese la iveală şi că apa curge mereu de la deal la vale şi se îngrămădeşte asupra lui.

        Iară Păcală şedea în cerdacul casei şi se uita la carul cel cu patru boi, care intra în curtea lui cea largă şi plină de vite frumoase.

        - Staţi, măi! strigă omul cel cu socoteală. Staţi! strigă încă o dată.

        - Ho, staţi! strigară toţi oamenii din satul lui Păcală când le văzură ochii ceea ce mintea nu putea să le înţeleagă, şi se opriră cu toţii şi rămaseră încremeniţi în loc.

        - Dar tu, măi, cum ai ajuns aici? întrebă vornicul satului.

        - Aşa-i, ziseră cu toţii, cum ai ajuns tu aici?

        - Mare lucru?! răspunse Păcală. Cum să fi ajuns, dacă nu tot cum aţi ajuns şi voi, venind de acolo până aici?!

        - Dar tu eşti mort, măi? te-am aruncat în Dunăre!

        - Aş! grăi Păcală. Apa Dunării e rece şi te face mai sprinten de cum ai fost.

        - Mare minune! strigară oamenii. Cu ăsta nu e chip s-o scoţi la capăt! Îl arunci legat de o piatră de moară în Dunăre, şi se întoarce mai degrabă decât tine acasă!

        - Dar vitele cele multe şi frumoase de unde le ai? întrebară ei.

        - De unde să le am, răspunse Păcală, dacă nu de acolo unde m-aţi lăsat voi?

        - Dar cine ţi le-a dat?

        - Cine să mi le dea? Le-am luat eu; ia omul cât poate şi ce nu poate lua mai lasă şi pentru alţii.

        Atât le trebui oamenilor din satul lui Păcală! Aşa cum erau adunaţi la casa lui Păcală, plecară cu toţii înapoi la Dunăre şi nu mai steteră la sfat, ci se aruncară ca broaştele – bâldâbâc! bâldâbâc! – care mai de care mai iute în valuri, ca să ia fiecare cât poate, iar nevestele lor rămaseră pe ţărmure, aşteptându-şi fiecare bărbatul cu turma de vite.

        Era, se înţelege, şi popa între dânşii, şi fiindcă popii sunt mai lacomi decât alţi oameni, el se repezi mai tare decât ceilalţi şi sări unde era mai afundă apa, dar potcapul tot îi rămase pe deasupra.

        Preoteasa, care stătea pe ţărmure, lacomă şi ea, văzând potcapul, credea că n-are popa destulă vârtute ca să se cufunde, şi că vor lua alţii toate vitele mai înainte de a fi ajuns şi el la fund.

        - Mai la fund, părinte! striga dar, mai la fund! că acolo sunt cele coarneşe!

        A şi intrat popa cât de afund, dar nici nu s-a mai întors nici el, cum nu s-au mai întors nici ceilalţi.

        Aşa a rămas Păcală cel mai harnic, cel mai de treabă, cel mai vrednic om în satul lui, fiindcă, de! era numai el singur cu nevestele.

        Cine o ştie mai departe, mai departe are s-o spună.

Ileana cea şireată

de Ioan Slavici

        A fost odinioară un împărat care avea trei fete, dintre care cea mai mare era frumoasă, cea mijlocie şi mai frumoasă, iar cea mai tânără, Ileana, atâta de frumoasă încât şi Sfântul Soare se oprea în cale ca s-o vadă şi să se desfăteze de frumuseţea ei.

        Într-o zi împăratul primi carte şi veste de la vecinul său împărat mare şi puternic, cum că, iaca, nu e bine, şi are să se bată cu dânsul pentru o mare pricină împărătească. Împăratul se puse la sfat cu bătrânii ţării şi, când văzură cum că nu e încotro, porunci voinicilor să încalece pe armăsari, să-şi apuce armele şi să se pregătească de bătaia cea grozavă ce-avea să se facă şi să fie.

        Mai înainte de a încăleca şi el însuşi, împăratul chemă pe fiicele sale la şine, le grăi vorbe blânde şi părinteşti şi dete apoi la fiecare câte o floare frumoasă, câte o păsărică veselă şi câte un măr fraged.

        - A cărei floare se va vesteji, a cărei păsărică se va întrista şi al cărei măr va putrezi, despre aceea voi şti că nu şi-a păzit credinţa, grăi împăratul cel înţelept.

        Încălecă apoi pe cal, zise "sănătate bună" şi porni cu voinicii săi în calea cea mare.

        Când cei trei feciori ai împăratului vecin primiră vestea că împăratul a pornit în cale şi că s-a depărtat de acasă, ei se înţeleseră între sine şi încălecară, ca să meargă la cetatea cea cu trei fete de împărat să răpească credinţa fetelor şi să-i facă împăratului supărare. Cel mai bătrân dintre feciori, voinic şi viteaz şi frumos merse înainte, ca să vadă ce e şi cum, şi apoi să aducă veste şi să spuie.

        Trei zile şi trei nopţi a stat voinicul pe sub ziduri fără ca vreuna din fete să se fi arătat la fereastră. În crepetul zorilor celei de-a patra zi el pierdu răbdarea, îşi întări inima şi bătu la fereastra celei mai mari dintre fetele de împărat.

        - Ce e? cine e? şi ce vrea? întrebă fata trezită din somnul cel mai dulce.

        - Eu sunt, surioară! grăi feciorul de împărat. Voinic împărătesc, ce stau de trei zile cu dragoste la tine la fereastră.

        Fata cea de împărat nici nu se apropie de fereastra, ci grăi cu glas înţelept:

        - Mergi pe calea pe care ai venit: flori să-ţi crească în cale şi spini să-ţi rămână pe urmă.

        Peste trei zile şi trei nopţi, feciorul de împărat iarăşi bătu la fereastră. Acuma fata de împărat se apropie de fereastră şi grăi cu glas blând:

        - Ţi-am zis să mergi pe calea pe care ai venit: spini să-ţi crească-n cale şi flori să-ţi rămână pe urmă.

        Încă trei zile şi trei nopţi stete feciorul de împărat la fereastra fetei. În crepetul zorilor celei de-a zecea zi, adică după ce au trecut de trei ori câte trei zile şi de trei ori câte trei nopţi el îşi netezi părul şi bătu, acum de-a treia oara la fereastră.

        - Ce e? cine e? şi ce voieşte? întrebă fata de împărat, acuma mai răstit decât în celelalte rânduri.

        - Eu sunt, surioară! grăi feciorul de împărat. De trei ori câte trei zile stau cu dor la tine la fereastră; vreau să-ţi văd faţa, să-ţi privesc ochii şi să aud cum curg vorbele de pe buzele tale.

        Fata de împărat deschise fereastra, privi cu supărare la voinicul cel frumos, apoi grăi cu glas neauzit:

        - Eu ţi-aş privi în faţă şi ţi-aş grăi o vorbă: mergi mai-nainte la sora mea cea mijlocie, şi numai după aceea vino la mine.

        - Am să trimit pe frate-meu cel mijlociu, grăi feciorul de împărat. Să-mi dai însă o sărutare pentru ca să-mi fie calea mai uşoară.

        Şi nici n-a zis bine până ce şi fură un sărutat de la fata cea frumoasă.

        - Să n-ai parte de altul! zise fata de împărat ştergându-se pe buze cu mâneca cea ţesută cu altiţe. Mergi pe calea pe care ai venit: flori să-ţi crească în cale şi flori să-ţi rămână pe urmă.

        Feciorul de împărat merse la fraţii săi, le spuse cum şi ce, şi cel mijlociu porni în cale.

        După ce feciorul cel mijlociu stete de nouă ori câte nouă zile şi de nouă ori câte nouă nopţi la fereastra fetei celei mijlocii şi bătu de a treia oară la fereastra ei – ea deschise fereastra şi îi grăi cu glas drăgăstos:

        - Eu ţi-aş privi în faţă şi ţi-aş grăi o vorbă: să mergi însă la sora mea cea mai tânără şi numai după aceea vino la mine.

        - Am să trimit pe frate-meu cel mai tânăr grăi feciorul de împărat. Să-mi dai o sărutare ca să pot merge mai iute. Şi nici nu zise până ce şi fură un sărut.

        - Să nu ai parte de altul! grăi şi această fată. Mergi în calea pe care-ai venit: flori să-ţi crească în cale şi flori să-ţi rămână pe urmă.

        Feciorul cel de împărat merse la fraţii săi, le spuse cum şi ce şi, acum de-a treia oara porni cel mai tânăr fecior de împărat. Când el sosi la cetatea cea cu trei fete, Ileana sta la fereastră şi, cum sta ea îl văzu şi-i grăi cu glas vesel:

        - Cel voinic frumos cu faţă de împărat, ce cale ţi-ai ales de mâni aşa de înfocat?

        Când feciorul de împărat văzu faţa Ilenei şi auzi vorba ei, el stete locului, privi la ea şi grăi cu glas voinicesc:

        - Am pornit către soare, ca să-i fur o rază, să-i încredinţez sora şi s-o duc acasă să mi-o fac mireasă. Acum, surioară, mă opresc în cale să privesc la tine, în raza feţei tale, şi să-ţi zic o vorbă şi să-ţi fur o vorbă.

        Ileana îi răspunse cu înţelepciune:

        - De ţi-ar fi năravul cum îţi este vorba, de ţi-ar fi sufletul cum îţi este faţa, mândre şi frumoase, blânde şi drăgăstoase, te-aş chema în casă, te-aş pune la masă şi te-as ospăta şi te-aş săruta.

        Feciorul de împărat sări de pe cal când auzi aceste vorbe, apoi grăi cu glas voinicesc:

        - Că-mi este năravul cum îmi auzi vorba, că-mi este sufletul precum îmi vezi faţa: lasă-mă în casă, pune-mă la masă şi din zori în seară rău să nu-ţi pară; şi nici nu-şi grăi vorba, până ce şi sări pe fereastră şi peste fereastră în casă şi în casă la masă, şi la masă tocmai în frunte, unde şedea împăratul când era mire.

        -Ei! Stai! grăi Ileana. Să vad mai înainte: eşti ce-ar fi să fii? Şi numai dup-aceea să grăim vorba şi să gustăm pomana şi să începem dragostea. Poţi tu face să-nflorească din brusture trandafir?

        - Ba! grăi feciorul de împărat.

        - Atunci floarea ta este scaiul! zise Ileana cea înţeleaptă. Poţi tu face ca să cânte liliacul în glas frumos?

        - Ba! grăi feciorul cel de împărat.

        - Atunci ziua ta e noaptea! zise Ileana cea înţeleaptă. Poţi tu face să rodească măr pe iarba lupului?

        - Pot! grăi feciorul de împărat.

        - El să fie pomana ta! zise Ileana cea frumoasă şi şireată. Asază-te la masă.

        Feciorul de împărat se aşeză la masa. Ei, dar Ileana e Ileana cea şireată! El nu se aşeză încă bine, şi iată că şi căzu, cu scaun cu tot în pivniţa cea adâncă în care era ascunsă comoara împăratului.

        Acuma Ileana începu să strige: "primejdie", şi când se adunară toţi argaţii ca să vadă ce e şi pentru ce, ea le spuse că a auzit troncote prin pivniţă şi se teme cum că a intrat cineva în pivniţă ca să fure comoara împăratului. Multe vorbe n-au făcut argaţii, ci pe loc deschiseră uşa cea de fier şi intrară în pivniţă şi aflară pe feciorul cel de împărat şi cu ruşine Îl scoaseră la judecată.

        Ileana spuse judecata:

        - Douăsprezece fete pedepsite să-l scoată afară din ţară şi când vor ajunge cu el la marginea ţării fiecare să-i dea câte un sărutat.

        Aşa s-a poruncit, aşa s-a întâmplat.

        Când feciorul cel de împărat a sosit acasă la fraţii săi, le-a spus toată întâmplarea şi, după ce le-a spus-o, mare supărare a intrat în sufletele lor. Ei au trimis dară vorbă la cele două mai mari fete de împărat, ca ele să facă ce vor face ca să trimită cumva pe Ileana la curtea împăratului celui cu trei feciori, pentru ca ei să se poată răzbuna asupra ei pentru batjocura ce a pus pe capul lor. Când cea mai mare fată de împărat primi cuvântul feciorilor de împărat, ea se făcu bolnavă, chema pe Ileana la sine la pat şi îi spuse că ea, numai aşa se va putea însănătoşi, dacă Ileana îi va aduce mâncare de pe vatra feciorilor de împărat.

        Ileana, de dragul surori sale, le făcea toate; ea lua aşadar cofiţa şi porni către curtea celor trei feciori de împărat, ca să meargă să ceară sau să ieie şi să aducă.

        Sosind la curte, Ileana intră în ruptul sufletului în curtea împărătească şi grăi către bucătarul cel mare:

        - Pentru numele lui Dumnezeu! n-auzi tu cum te strigă împăratul? Mergi iute, ca să vezi ce şi pentru ce şi care pricină!

        Bucătarul îşi luă picioarele pe umeri şi se depărtă – ca şi la porunca împărătească adică. Ileana rămase singură în cuhne, îşi umplu vasele de bucate, vărsă apoi pe jos toate bucatele cele scumpe ce stau la foc şi după aceea se feri din cale.

        După ce feciorii de împărat înţeleseră şi despre asta batjocură, ei se supărară încă mai tare decât ce-au fost până acuma, trimiseră din nou vorbă la cele doua surori şi se pregătiră din nou de răzbunare. Abia primi sora cea mijlocie cuvântul voinicilor, ea se făcu bolnavă, chema pe Ileana la sine la pat şi îi spuse că numai aşa se va însănătoşi, dacă va gusta din vinul ce se afla în pivniţele feciorilor de împărat. Ileana pentru sora sa le făcea pe toate; lua dar cofiţa şi porni ca să meargă – şi să vină. Sosind la curte, ea intră în ruptul sufletului în pivniţă şi grăi către pivnicerul cel mare:

        - Pentru numele lui Dumnezeu! n-auzi cum te strigă împărăteasa? Fugi şi vezi cum, ce şi pentru ce pricină!

        Pivnicerul îşi luă picioarele pe umeri şi se depărtă ca la porunca împărătesei adică. Ileana îşi umplu vasele cu vin, vărsă ce-a mai rămas prin pivniţă, şi apoi porni către casă.

        Feciorii de împărat trimiseră acuma d-a treia oara veste la cele două fete de împărat ca ele să trimită pe Ileana cum n-au trimis-o încă. Fetele de împărat se făcură acuma amândouă bolnave, chemară pe sora lor la sine şi îi spuseră că ele numai atunci se vor însănătoşi, dacă Ileana le va aduce doua mere de la feciorii cei de împărat.

        - Dragi surorile mele – grăi Ileana către ele – pentru voi mă duc şi în foc, şi în apă; cu atâta mai bucuroasă la voinicii cei împărăteşti! Şi luă după aceea cofiţa şi porni, ca să meargă, să afle, să ia, să aducă şi să scape pe dragele surorile sale de la moarte.

        După ce-a înţeles feciorul de împărat cel mai tânăr cum că Ileana are să vină la el în gradină ca să fure merele cele de aur, el porunci ca, dacă va auzi cineva vaiete în gradină, nimeni să nu cuteze să intre, ci să lase pe cel ce s-ar văita ca să se vaiete în pace. Luă după aceea cuţite mari, şi săbii, şi suliţe şi fel de fel de lucruri şi le ascunse în pământ, pe sub mărul cel cu poame de aur; le ascunse aşa, ca numai vârful ascuţit să iasă din pământ. După ce a gătit tot, el se ascunse într-un tufiş, aşteptând sosirea Ilenei.

        Ileana sosi la poarta grădinii şi când ea văzu leii cei mari ce stau pază la intrare, le aruncă câte o bucăţică de carne; leii începură a se bate, iar Ileana merse la măr, păşi încet printre cuţite, săbii, suliţe şi alte lucruri şi se sui în pom.

        - Să-ţi fie de bine, surioară! grăi feciorul de împărat acuma. Îmi pare bine că te vad la casa mea.

        - A mea să fie bucuria! răspunse Ileana, că am voinic împărătesc, şi frumos şi viteaz, de tovarăş. Aide, sui-te în pom şi-mi ajută să culeg mere pentru dragele surorile mele, că le-au cerut cu limbă de moarte.

        Feciorul de împărat nici nu dorea mai mult, el avea de gând ca să tragă pe Ileana din pom între cuţite.

        - Eşti bună, tu, Ileano, grăi el, fii dar încă mai bună şi-mi dă mâna de mă ajută să urc în pom!

        "Rău e gândul tău – îşi gândi Ileana – dar parte să ai de el!" îi dete apoi mâna, îl ridică pe trupină până la cracuri, îl lăsă apoi ca să cadă între cuţite, şi săbii, şi suliţe şi fel de fel de alte lucruri ce erau gătite spre pierzarea ei.

        - Na-ţi, grăi după aceea, să ştii şi tu ce ai avut de gând.

        Voinicul cel rău la suflet începu să strige şi să se vaiete: hei! dar nimeni nu venea să-i ajute, ci-l lăsau ca, după porunca lui, să se vaiete în pace şi să sufere şi să rabde usturăturile cele grozave.

        Ileana îşi luă merele, le duse acasă, le dete la surorile ei, se întoarse după aceea la curtea împăratului şi le spuse argaţilor ca să meargă să scape pe domnul lor din primejdia cea mare.

        Feciorul cel de împărat, batjocorit ca vai de el, trimise după cea mai vestită vrăjitoare din ţară, ca să vina să-i facă de leac şi să-i vindece rănile. Ileana s-a dus însă mai înainte la vrăjitoare şi i-a dat bani mulţi ca s-o lase pe ea, pe Ileana, să meargă în locul vrăjitoarei. Aşa ajunse Ileana ca vrăjitoare la curtea împăratului; ea porunci apoi ca să se ia pielea unui bivol şi să se pună trei zile şi trei nopţi în murătură sărată, şi după aceea s-o scoată şi să învelească în ea pe feciorul cel rănit. Usturăturile feciorului de împărat se făcură încă mai straşnice, durerile lui încă mai nesufente. Când el văzu dar cum c-acuma nu e bine, trimise după un popă, ca, mai înainte de-a muri, să-si uşureze sufletul şi să se împărtăşească. Dar Ileana nici acuma nu dormea; ea merse la popă, îi dete mulţi bani şi făcu ca el să o trimită pe ea în locul lui. Aşa ajunse Ileana ca popa la curtea împăratului.

        Când Ileana ajunse la patul feciorului de împărat, el era pe pragul morţii; nu mai erau în el decât trei răsuflări.

        - Fătul meu, grăi Ileana popită, m-ai chemat la tine ca să-ţi mărturiseşti păcatele, Gândeşte dar la ceasul morţii şi spune-mi ce-ţi zace la inimă. Eşti supărat pe cineva ori ba?

        - Ba! pe nimeni! grăi feciorul de împărat, pe nimeni, afară de Ileana, fata cea tânără a împăratului vecin şi o urăsc cu dor şi dragoste, vorbi mai departe feciorul de împărat. Daca ar fi să nu mor şi să mă însănătoşesc, mă duc s-o peţesc la împăratul, şi dacă n-o pieri în noaptea cea dintâi, atunci ea să-mi fie soţie credincioasă şi după lege!

        Ileana ascultă aceste vorbe, zise încă şi ea puţine şi apoi merse acasă. Aici înţelese că surorile ei plâng şi se vaietă pentru că au simţit că împăratul are să sosească acasă de la lupta cea mare.

        - Bucurie s-aveţi, le zise Ileana când auzi că tatăl nostru cel bun are să vina acasă întreg şi sănătos.

        - Hei! că noi ne-am bucura, răspunseră, dacă nu ne-ar fi vestejit floarea, nu ne-ar fi putrezit mărul şi nu ni s-ar fi supărat păsărica; dar acum e vai şi amar de capul nostru.

        Când Ileana auzi astfel de vorbe, ea merse la sine în casă şi află că floarea e încă aburită de rouă, că pasărea e flămândă şi că mărul numai nu zice "mănâncă-mă, surioară". Ca să le ajute dar dragilor surorilor ei, ea dete la una dintre ele floarea, la alta dete păsărica, iar sie-şi ţinu numai mărul cel fraged. Aşa aşteptă sosirea împăratului celui aspru la poruncă.

        Împăratul, îndată ce sosi acasă, intră la fata cea mai mare şi o întrebă de floare, de păsărică şi de măr. Ea îi arată numai floarea; şi asta era însă pe jumătate vestejită. Împăratul nu zise nimic, ci merse la fiica-sa cea mijlocie. Asta-i arată numai păsărica; şi asta era însă pe jumătate întristată, împăratul iarăşi nu zise nimic, ci merse fără vorbă la fiică-sa cea mai mică, la Ileana cea înţeleaptă.

        Când împăratul văzu mărul pe dulapul Ilenei, el era să-l mănânce cu ochii de frumos ce era.

        - Unde ai pus floarea şi ce ai făcut cu păsărica? întrebă el pe Ileana.

        Ileana nici nu răspunse, ci fugi la surorile sale şi aduse o floare proaspătă şi o pasăre veselă.

        - Mare să creşti, fata mea! grăi împăratul, acum vad că ţi-ai păzit credinţa.

        De la Ileana împăratul iarăşi merse la fiica-sa cea mijlocie şi apoi la cea mare. După ce el le întrebă de cele trei lucruri ce le-a încredinţat, ele îşi aduseră cu grabă pasărea, floarea şi mărul de la Ileana. Hei! dar bunul Dumnezeu nu răbda minciuna: la ele floarea era veştedă; pasărea era tristă şi numai mărul era proaspăt, fraged, rumen şi îmbietor la faţă.

        Când împăratul o văzu aceasta, el înţelese toată treaba; porunci dar ca pe cele două fete mai mari să le îngroape pân’ la sânişori în pământ şi aşa să le lase ca să vestească asprimea pedepsei împărătesei, iar pe Ileana o lăudă şi o sărută şi multă vorbă bună şi împărătească făcu cu ea, zicându-i:

        - Mult noroc să ai, fata mea, căci tu ţi-ai păzit credinţa.

        După ce feciorul cel mai tânăr al împăratului vecin s-a însănătoşit, el încălecă şi porni ca să vina şi să peţească pe Ileana, Împăratul cel bătrân, tata Ilenei, îi zise cu vorbă părintească, când el îşi spuse gândul care l-a făcut să pornească în cale:

        - Fătul meu, voinice, mergi şi întreabă pe Ileana; cum că doreşte, cu ajutorul lui Dumnezeu, aşa are să fie.

        Iar Ileana nu zise nici o vorbă, ci lăsă ca voinicul cel păţit să o sărute. Atunci împăratul pricepu toată treaba şi grăi:

        - Dragi copiii mei, bag seama aşa a fost dat, ca voi să vă fiţi soţ şi soţie; să vă fie dară de bine!

        Multă vreme n-a trecut până ce Ileana se cunună cu feciorul cel voinic, încât i-a mers vestea în şepte tari… Hei! dar Ileana n-a uitat vorba şi gândul cel rău al feciorului de împărat: ea ştia că în cea dintâi noapte după cununie are să o primejduiască. Porunci dară ca să se facă o păpuşă de zahar tocmai atât de mare cum era ea însăşi, cu faţă, cu ochi, cu buze, cu toată făptura Ilenei… şi când păpuşa fu gătită, ea o ascunse în patul în care ea avea să se culce în acea noapte.

        Sara, când cuscrii şi corinteii s-au fost aşezat la odihnă şi Ileana s-a fost culcat în pat, feciorul de împărat grăi către mireasa lui:

        - Dragă Ileana, să mai aştepţi puţintel, că eu vin îndată.

        Ieşi după aceea din casă.

        Ileana nu se gândi mult, ci sări din pat, lăsă păpuşa cea de zahăr în locul său şi se ascunse sub o perdea ce sta la capul patului.

        Ileana nici nu se ascunsese bine, până ce feciorul cel de împărat şi intră în casa cu o sabie ascuţită în mână.

        - Să-mi spui acuma, Ileana draga mea, grăi el, tu m-ai aruncat pe mine în pivniţă?

        - Eu! grăi Ileana de sub perdea.

        Feciorul de împărat dete o dată cu sabia peste sânişorii păpuşii.

        - Tu m-ai scos cu batjocura din ţară? întrebă el de-a doua oară.

        - Eu! grăi Ileana.

        Feciorul de împărat dete peste faţă.

        - Tu mi-ai vărsat mâncările? întrebă feciorul de împărat de-a treia oară.

        - Eu! grăi Ileana.

        Feciorul de împărat dete cu spada de sus în jos.

        - Tu mi-ai vărsat vinul? întrebă feciorul de împărat de-a patra oară.

        - Eu! grăi Ileana.

        Feciorul de împărat dete cu spada o dată cruciş şi o dată curmeziş. Iar Ileana începu a răsufla aburi de moarte.

        - Tu m-ai aruncat în cuţite? întrebă feciorul de împărat de-a cincea oară, şi mai în urmă.

        - Eu! grăi Ileana.

        Feciorul de împărat împunse acuma cu sabia în inima Ilenei, începu apoi să dea în toate părţile, şi cruciş, şi curmeziş, şi în lung, şi în lat, să dea din toate puterile ce avea, încât îi curgeau lacrămile pârău. Când se apropiară zorile de ziuă, el începu să plângă din toată inima. O dată îi sări o bucăţică de zahăr în gură.

        - Hei! Ileana! dulce ai fost vie, dar dulce eşti şi moartă! zise el plângând încă mai tare.

        - Dulce, zău! grăi Ileana, ieşind de sub perdea, dar pe de-o sută şi de o mie de ori mai dulce am să fiu de aci înainte.

        Feciorul de împărat stete împietrit de bucurie când văzu pe Ileana întreagă şi sănătoasă. El o cuprinse în braţe, şi de aci înainte trăiră mulţi ani fericiţi şi împărăţiră peste ţară cu pace şi cu noroc.

Legenda iepurașului de Paști

      Paştele este cea mai importantă sărbătoare religioasă a creştinilor, care marchează miracolul Învierii Domnului. Cu toate astea, un personaj extrem de îndrăgit al Paştelui provine din tradiţiile păgîne: iepuraşul. Cum a ajuns el un simbol al sărbătorii creştine? Iepuraşul de Paşti este un simbol păgîn, emblemă a fertilităţii, asociat de creştini cu apariţiile lui Iisus dupa Înviere. Prima menţionare a iepuraşului ca simbol pascal apare în Germania, în 1590. În unele regiuni din această ţară se credea că iepuraşul aduce ouăle roşii în Joia Mare şi pe cele colorate altfel în noaptea dinaintea Paştelui.

    În tradiţia păgînă anglo-saxonă exista o zeiţă pe nume Eostre, cunoscută drept zeiţa primăverii. Simbolurile ei principale erau oul şi iepurele. Există o legendă potrivit căreia zeiţa a găsit o pasăre rănită în timpul iernii, iar singura soluţie pentru a o salva a fost să o transforme în iepure. Deşi nu mai era pasăre, iepurele putea să facă ouă. Primăvara avea loc un festival dedicat zeiţei, care ţinea din martie pînă la sfîrşitul lui aprilie. Cînd creştinismul a ajuns la anglo-saxoni, multe tradiţii din timpul festivalului lui Eostre au fost adaptate în ceremoniile în onoarea Învierii lui Iisus, întrucît aveau loc în acelaşi timp şi îi încurajau pe păgîni să se convertească. Drept rezultat, numele Paştelui în engleză, Easter, provine de la Eostre. Iepuraşii fac parte din poveste întrucît sunt simbolul lui Eostre, dar şi pentru că iepurii sunt puternic legaţi de lună în tradiţia păgînă. Iepurele era şi un simbol al lunii, iar ciclurile lunii determină în ce zi sărbătorim Paştele în fiecare an.

    În Germania, iepuraşii de Paşte erau albi şi se credea că dacă un copil este foarte cuminte, un iepuraş le va aduce un coş plin de ouă colorate. Tot în Germania s-au născut şi primii iepuraşi de Paşte dulci, în secolul IX. Ei erau făcuţi din aluat de foi şi zahăr. În zilele noastre, iepuraşul de Paşte există cam în toată lumea, existînd doar mici diferenţe între tradiţii. Există însă cîteva locuri unde iepurele este înlocuit de alte animale. În Elveţia, de exemplu, cucii aduc ouăle colorate la copii, iar în anumite zone din Germania, cei mic cred în vulpiţa de Paşte.

    Se spune că demult, tare demult, undeva, la o margine de sat, trăia o mamă singură care-și creștea, cu multe sacrificii, dar și cu infinită dragoste, cei șapte copilași rămași orfani după ce un trunchi uriaș de copac se prăbușise peste tatăl lor în timpul unei furtuni cumplite care-l prinsese în pădure. Se apropia Sărbătoarea Paștelui și biata mamă era tare necăjită că nu avea cu ce să cumpere cadouri la copii, așa cum se obișnuia și pe atunci. Și, pe cînd copilașii erau la pădure să adune niște vreascuri pentru foc, mamei i-a venit o idee pe care imediat a și pus-o în practică. Cu multă dragoste, de care numai mamele adevărate sunt în stare, femeia a vopsit niște ouă, apoi le-a pus în poala șortului și a mers în grădină. Undeva, într-un colt nu prea îndepărtat al grădinii, a facut un cuibar în care, cu mare atenție, ca să nu le spargă, a pus ouăle pe care, apoi, le-a acoperit cu frunze și crenguțe uscate dupa care și-a văzut de treburile ei, pe lîngă sobă, pentru că-n ajun de sărbătoare mamele au foarte multe de făcut, de pregătit. A doua zi de dimineata, dupa ce s-au trezit din somn, copiii au întrebat nerăbdători dar și curioși ce cadouri vor primi, știut fiind că era zi de Paște. Atunci, mama le-a spus să meargă în grădină pentru că acolo-și vor găsi cadourile. Gălăgioși, rîzînd și hîrjonindu-se, copiii au năvălit, unul după altul, în grădină. Speriat de glasurile lor cristaline, un iepuraș țîșnește de undeva, dintr-un colt al grădinii unde se odihnea, și o ia la fugă. Curioși, copiii s-au îndreptat în fugă spre locul din care iepurașul tocmai țîșnise și acolo, sub frunzele uscate, au găsit ouăle roșii, frumos încondeiate. Bucurosi, copiii au început să cînte, să danseze, să bată din palme și să strige, convinși de ceea ce au văzut, că iepurașul le-a adus cadouri.

   Chiar și astăzi încă mai există obiceiul ca în ziua întîi de Paște, copiii să fie trimiși în grădină ca să-și caute cadourile pe care iepurașul le-ar fi lăsat acolo, special pentru ei, încă din zori. 

Legendele Babei Marta

folclor bulgar

  Noi cunoaștem legendele Babei Dochia și legendele mărțișorului, care sunt un simbol al neamului nostru, un simbol al primăverii. Însă nu doar neamul românesc are asemenea legende.

      În Bulgaria ziua Babei Marta se sărbătorește în ziua de 1 martie. Este una dintre cele mai vechi tradiții păgîne din Europa care s-a păstrat pînă în zilele noastre, se sărbătorește sosirea primăverii cu căldura ei. În Bulgaria mărțișorul este numit Martenitsa (plural: martenitsi), un cadou confecționat din ață albă și roșie, tradițional se dăruie prietenilor și membrilor familiei în ziua de 1 martie, se felicită cu ocazia venirii primăverii. Un alt mărțișor la bulgari mai este Pizho and Penda. Bărbatul, Pizho este confecționat din ață de culoare albă, femeia Penda, este confecționat din ață roșie. 

Legende

În folclorul bulgar Baba Marta  reprezintă o femeie care atunci cînd este veselă ,cerul e albastru și soarele strălucește; dacă ea se înfurie cerul se întunecă și se întoarce iarna cu ninsori și viscole. Se spune că Baba Marta în ziua de 1 martie vizitează casele curate și aduce căldura primăverii. De aceea oamenii, copiii în ultimele zile ale lui februarie fac curățenie în casă și aruncă toate lucrurile vechi, nefolositoare.

Martenitsa în Bulgaria,legat de copac.

   O altă legendă este despre zeul războiului Mars. Bulgaria are un trecut istoric plin cu războaie și lupte.  Ei spun: Bărbații își lăsau soțiile și plecau la război, înainte de a pleca la luptă femeia confecționa o mică cravată din culoare albă și roșie pe care o legau de gîtul soțului, ca acesta să nu uite de casă, familie . Altele făceau o păpușă albă și una roșie, ce reprezentau copiii - fată,  băiat . Culorile reprezentau: roșu - sîngele pe care îl vărsau bărbații în războaie, albul - fețele albe ale femeilor în așteptarea soțilori să revină de la război.

     O altă legendă este despre Khan Kubrat, un conducător bulgar. Înainte de a pleca din viață, a chemat cei cinci feciori ai săi și i-a rugat să păstreze triburile bulgare unite ca țară.        Curînd după moartea sa, țara a fost atacată de cazaciși turci. Cazacii au răpit pe fiica lui Kubrat , Houba. Bayan, unul dintre fiii lui Kubrat, s-a aliat cu cazacii doar pentru a fi alături de sora sa. Alt fiu, Kotrag, a plecat spre nord. Asparukh, Kouber și Altsek, au plecat spre sud pentru a sta departe de cazaci. Mai tărziu  au găsit ei un loc sigur fără primejdii, au trimis o pasăre la  Bayan și Houba cu o ață albă legată de picior. Curînd, pasărea a ajuns la cei doi frați, ei au hotărît să evadeze, cazacii au aflat despre evadarea lor și au pornit pe urmele lor. Bayan și Houba nu-și dădeau seama că cazacii sunt pe urmele lor. În timp ce urmăreau traseul păsării, Bayan a fost străpuns de o săgeată . Sînge a curs pe ața albă, Bayan nu s-a dat bătut și rănit a urmat drumul și i-a găsit pe frați. Asparukh a dat fiecărui soldat al său  cîte o bucată din haina plină de sînge a fratelui său și din ața rămasă albă legată de piciorul păsării, pentru ai onora moartea.

Peștișorul de aur 

de Frații Grimm

A fost odată ca niciodată un pescar bătrîn, care locuia împreună cu soţia lui în apropierea ţărmului unei mări îndepărtate. Bordeiul lor era neîngrijit şi dărăpănat, iar bătrînul, slăbit de povara anilor, de abia-şi mai ţinea zilele. Nu mai ieşea pe mare, la pescuit, de teamă că n-ar putea face faţă valurilor mai puternice. Îndrăznea doar să se urce în barca lui veche, legată de o rădăcină uscăţivă de pe ţărm, de unde îşi arunca-n apă undiţa. Prindea doar peştişori mai mici, cu care nu prea reuşeau să-şi astîmpere foamea.

    Nevasta lui era o femeie înfumurată, certăreaţă şi mereu nemulţumită. Zi de zi se plîngea de viaţa pe care o duceau şi nu contenea să-şi învinovăţească bărbatul pentru neajunsurile lor. Într-o bună zi, pescarul îşi aruncă undiţa-n apă, nădăjduind să prindă cît mai mult peşte. Trecu o bună bucată de vreme de cînd stătea chircit cu undiţa-n mînă. Deodată, însă se petrecu o minune: prinse un peştişor mic, din cale afară de frumos şi de strălucitor. Bătrînul nu mai văzuse ceva asemănător: era poleit cu aur.

   Peştişorul, cu glas de om, îi ceru pescarului să-l lase în viaţă şi să-l arunce în apă. Pescarul era un om milostiv, însă-i era teamă de gura spurcată a nevestei, gîndindu-se că se va întoarce acasă fără hrană. În cele din urmă, cruţă viaţa bietei vietăţi, hotărîndu-se s-o lase să se întoarcă-n împărăţia apelor. Peştişorul, drept răsplată, îi promise pescarului că-i va îndeplini trei dorinţe. Însă bătrînelul, trecut prin atîtea necazuri, nu mai credea în minuni. Îşi spuse doar că l-ar fi mîniat pe Dumnezeu dacă n-ar fi cruţat viaţa micului peştişor auriu.

  Cînd pescarul se întoarse acasă cu traista goală, nevasta îl dojeni aspru. Pentru a o îmbuna, îi povesti întîmplarea ciudată de care avu parte, ba pomeni şi de promisiunile peştişorului de aur. Preţ de cîteva clipe, nevasta bătrînului se arată neîncrezătoare. Îşi spuse că are un papă-lapte de bărbat, mult prea milostiv. Asta trebuie să fi fost pricina pentru care cruţase viaţa peştişorului. Dar, şireată cum era, se hotărî să pună la-ncercare promisiunea făcută de peştişor. Porunci bătrînului să se întoarcă îndată pe ţărm şi să-i ceară peştişorului să-i îndeplinească o dorinţă.

    Pescarul porni înspre mare şi, cam şovăielnic, îl strigă pe peştişorul de aur. Acesta nu întîrzie să se arate, iar pescarul îi destăinui ce-i ceruse nevasta să-i poruncească. Îi ceru o covată mai mare, în locul celei vechi, ponosite. Peştişorului nu i se păru greu să-i îndeplinească dorinţa şi-i promise pescarului că soţia lui va fi mulţumită. Auzind acestea, pescarul porni agale spre casă. Cînd ajunse aici, spre uimirea lui, văzu-n odaia mică a căsuţei o covată mare şi frumoasă, cum nu-i fusese dat să vadă vreodată. Nevasta lui însă stătea nerăbdătoare lîngă covată, clătinîndu-şi capul în semn de uimire. Acum dădea crezare puterii nemaipomenite a peştişorului, dar nu trecu mult timp că născoci din nou o dorinţă demnă de lăcomia ei.

   Gîndindu-se că aceasta covăţică nu-i este de ajuns, îşi trimise din nou bărbatul la malul mării, pentru a cere peştişorului de aur să-i îndeplinească cea de-a doua dorinţă. De astă-dată, femeia vroia o casă frumoasă şi împodobită, în locul celei dărăpănate. Zbiera cît o ţinea gura, fugărindu-l pe bietul pescar. Vorbele-i tăioase se auziră pînă departe şi pescarul n-avu de ales decît să-l cheme din nou pe peştişorul auriu.

    Om cinstit, cumpătat şi modest, îi era ruşine de lăcomia soţiei sale. Se temea că peştişorul se va supăra dacă-l caută după atît de puţin timp. Poate îşi va spune că este şi el la fel de necinstit şi de lacom ca şi nevasta lui. Îşi ascunse ruşinea, îşi lua inima-n dinţi şi-l chemă din nou pe peştişor. Şi-i spuse cea de-a doua dorinţă a femeii sale. Peştişorul îl asigură că dorinţa îi era ca şi îndeplinită - la întoarcere va găsi o casă nouă, încăpătoare, din care nu va lipsi nimic.

  Pescarul merse înspre casă, cu capul plecat. Dar iată că-n locul bordeiului dărăpănat, se afla o casă mare, nou-nouţă. Nevasta lui însă stătea în prag, scrîşnind din dinţi de nemulţumire. 

- Te pomeneşti că nu-i sunt de ajuns toate bogăţiile din lume, gîndi mohorît bătrînul. Şi cîtă dreptate mai avea!

   Căci de îndată ce-l văzu, bătrîna îi porunci moşului să facă din nou cale întoarsă şi să se-nfăţişeze înaintea peştişorului. Urma să i se-ndeplinească cea de-a treia dorinţă: vroia un palat. Peştişorul îi îndeplini dorinţa, deşi părea deja sătul şi plictisit de lăcomia lor. Cînd bărbatul se întoarse acasă, nu-i veni să-şi creadă ochilor. În locul casei era un palat care se înălţa falnic în ţinutul acela părăsit ce pînă nu demult fusese parcă uitat de Dumnezeu.

    Nevastă-sa era acum împărăteasă şi se aşezase deja pe locul de cinste din sala mare a palatului. Cînd îşi văzu bărbatul la poartă, îi zise numai vorbe de ocară, izvorîte din inima ei haină, de piatră. Îl goni de la palat, strigîndu-i că este un biet muritor, împovărat de ani, şi că ar face bine să-şi caute norocul în altă parte. Îl izgoni ca pe un duşman şi-i spuse să ia seama că nu cumva să îndrăznească să mai pună piciorul în palatul ei.

   Bătrînul pescar părăsi palatul şi porni încotro văzu cu ochii, iar pentru drum nu i se dădu nici măcar o bucată de pîine. Paznicii palatului îl înghiontiră şi-l batjocoriră. I se interzise să se mai apropie vreodată de palat. Bietul pescar nici nu înţelegea bine ce se petrecea. Căzu pe gînduri, ştia că doar peştişorul de aur putea să-i dea vreun sfat. Cobora din nou la ţărm şi-l chema încă o dată deşi cele trei dorinţe fură deja îndeplinite. Totuşi, peştişorul se arată şi acum. Bătrînul îi povesti de necazul care dădu-se peste el, de trufia nevestei sale.

   Bătrînul avea o ultimă rugăminte, pornită din suflet. Îi ceru peştişorului să năruie palatul şi să facă să dispară bogăţiile primite, iar acasă vroia s-o găsească pe nevasta lui aşteptînd în uşa şubredă a vechiului lor bordei, în care să domnească pacea şi împăcarea.

   Lăcomia nevestei pescarului îl supără din cale-afară pe peştişor, astfel că se îndură de sufletul necăjit care venise să-şi jelească amărăciunea. Hotărî să facă dreptate şi să-i îndeplinească această ultimă dorinţă. Îl îmbună pe bietul pescar şi-l trimise acasă. Nu mai era nici urmă de palat, de curte împărătească şi de mulţimea de servitori care forfoteau prin palat să-i facă pe plac stăpînei.

   Cînd bătrînul văzu vechea lor căsuţă, cu pereţii scorojiţi, se simţi cu sufletul împăcat. Înăuntru îşi găsi nevasta, cea veşnic nemulţumită, cum era şi mai înainte. Totul era ca la început: viaţa lor era lipsită de bucurii şi de bogăţii, aşa cum fuseseră obişnuiţi. Pescarul mai ieşea din cînd în cînd la pescuit, dîndu-şi toată silinţa să prindă cît mai mulţi peştişori în cîrligul undiţei. Duceau o viaţă grea, plină de griji, dar pescarul ştia că era tocmai viaţa pe care şi-o dorise, deşi nevasta continua să-l dojenească pe nedrept în fiecare zi.

Lupul cel năzdrăvan şi Făt-Frumos 

de Petre Ispirescu

    A fost odată ca niciodată  un împărat şi o împărăteasă. Ei aveau trei copii. Mai aveau pe lîngă palaturile lor o grădină foarte frumoasă. Şi atît de dragi îi erau florile acestui împărat, încît însuşi cu multă tragere de inimă le plivea şi îngrijea de grădină. În fundul acestei grădini crescuse un măr cu totul şi cu totul de aur. Împăratul nu mai putea de bucurie că în grădina sa se află un aşa pom cum nu se găsea în toată lumea. Se tot întorcea pe lîngă dînsul şi se tot uita pe de toate părţile la el, de i se scurgeau ochii. Cînd, într-o zi, văzu că pomul înmugureşte, înfloreşte, se scutură florile şi roadele se arată; apoi spre seară dă în pîrguială. Îi zîmbea mustaţa împăratului şi îi lăsa gura apă, cînd se gîndea că a doua zi o să aibă la masa sa mere de aur, lucru ce nu se auzise pînă atunci.
    A doua zi nu se luminase bine de ziuă, şi împăratul era în grădină ca să vadă merele cele aurite şi să-şi împace nesaţul ce avea de a se uita la dînsele. Dară rămase ca ieşit din minte, cînd, în loc de mere coapte aurii, văzu că pomul înmugurise din nou, iară merele nicăieri. Încă fiind acolo, văzu cum înfloreşte pomul, cum îi cade florile şi cum roadele se arată iarăşi.
    Atunci îi mai veni inima la loc şi se mulţumi a aştepta pînă a doua zi. În ziua următoare, ia merele de unde nu e. S-a supărat împăratul, nevoie mare, şi porunci la paznici să se puie să prindă pe hoţi. Dar  unde e pomana aia?
    Pomul înflorea în fiecare zi, se scuturau florile, rodul creştea şi seara da în pîrg. Noaptea se cocea. Oricine venea atunci şi le lua, fără să prindă de veste oamenii împăratului. Pare că era un lucru făcut: acel cineva care lua merele îşi bătea joc şi de împăratul şi de toţi paznicii lui. Acestui împărat acum nu-i mai era că nu poate avea mere aurite la masa lui, ciuda cea mai mare era că nici pîrga acestui pom nu o văzuse măcar. Aceasta îl întristă pînă într-atîta încît pe aici era să se coboare din scaunul împărăţiei şi să-l dea celui ce se va lega a prinde pe hoţ.
    Fiii acestui împărat, pasămite că-i simţiră gîndul, căci veniră înaintea lui şi-l rugară să-i lase a pîndi şi ei. Mare fu bucuria împăratului cînd auzi din gura fiului său celui mai mare legătura ce făcea de a pune mîna pe hoţ. Le dete, deci, voie, şi ei se puseră pe lucru. Pîndi în ziua dintîi fiul cel mare; dar păţi ruşinea ce păţise şi ceilalţi pîndari din naintea lui.
    A doua zi pîndi şi cel mijlociu; dară nici el nu fu mai breaz, ci se întoarse la tatăl său cu nasul în jos.
    Ei spuseră că pînă la miezul nopţii o duc cum o duc, dar că după aceea nu se pot ţine pe picioare de piroteala ce-i apucă şi cad într-un somn adînc, şi nu mai ştiu nimic.
    Fiul cel mai mic asculta şi tăcea. Apoi, după ce sfîrşiră de spus fraţii cei mai mari ce li se întîmplase, se ceru şi el de la tată-său ca să-l lase să pîndească şi el. Cît de trist era tată-său pentru că nu se găsea nici un voinic care să-i prindă pe hoţii merelor, rîse cînd îl auzi. Iară după multe rugăciuni se înduplecă. Atunci fiul cel mai mic se pregăti de pîndă.
    Cum veni seara, îşi luă tolba cu săgeţile, arcul şi paloşul, şi se duse în grădină. Îşi alese un loc singuratic şi depărtat de orice pom şi de zidari, astfel ca să n-aibă de ce se rezema. Se hotărî a sta în picioare pe un trunchi de pom tăiat, astfel încît cînd i-ar veni somn şi ar moţăi, să cadă jos şi să se deştepte. Aşa făcu, şi după ce căzu de vreo două ori, i se sperie somnul şi rămase treaz şi nebîntuit de piroteală.
    Cînd, colea despre ziuă, cînd somnul e mai dulce, auzi un fîlfîit ca de un stol de păsări că se apropie.
    Trase cu urechea şi simţi că cineva jumuleşte pomul de mere. Scoase o săgeată din tolbă, o aşeză la arc şi, trac! trase o săgeată şi nu se făcu nici o mişcare. Trac! mai trase una şi iarăşi nimic. Cînd trase cu a treia, fîlfîitul se auzi din nou şi el pricepu că stolul de păsări trebuie să fi zburat. Se apropie de mărul de aur şi văzu că hoţul n-avusese timp a lua toate merele. Luase ce luase, dar tot mai rămăsese. Stînd el acolo, i se păru că vede lucind ceva pe jos. Se plecă şi ridică acel ceva ce lucea. Cînd, ce să vezi ? Două pene cu totul şi cu totul de aur.
    Cum se făcu ziuă, culese cîteva mere, le puse pe o tipsie de aur, şi cu penele la căciulă se duse de le înfăţişă tatălui său. Împăratul văzînd merele, mai-mai era să-şi iasă din minţi, de bucurie; dar îşi ţinu firea. Puse de strigă prin toată cetatea că fiul său cel mic a izbutit să aducă mere şi să şi afle că hoţul este o pasăre.
    Făt-Frumos zise tatălui său să-i dea voie acum să caute şi pe hoţ. Tatăl său nu mai voia să ştie de hoţ, deoarece i-a ajutat Dumnezeu să vadă merele cele atît de mult dorite. Dar fiul cel mic al împăratului nu se lăsă numai pe aceea, ci stărui pînă ce împăratul îi dete voie să meargă a căuta şi pe hoţ. Se găti de drum; iară cînd fu a pleca, îşi scoase penele cele de aur de la căciulă şi le dete împărătesei, muma lui, ca să le poarte ea pînă s-o întoarce el.
    Luă haine de primeneală şi bani de cheltuială, îşi atîrnă tolba cu săgeţile la spate, paloşul la coapsa stîngă, şi, cu arcul într-o mînă şi cu alta de gîtul credinciosului său, porni la drum. Şi aide, şi aide, merse cale lungă depărtată, pînă ce ajunse în pustietate. Aici făcu popas şi sfătuindu-se cu robul său cel credincios, găsi cu cale să apuce spre răsărit. Mai călătorind ei o bucată bună, ajunse la o pădure deasă şi stufoasă. Prin bungetul ăsta de pădure mergînd ei pe dibuitele, căci altfel era peste poate, zăriră în depărtare un lup groaznic de mare şi cu fruntea de aramă. Îndată se şi gătiră de apărare. Cînd fură aproape de lup de o bătaie de săgeată, puse Făt-Frumos arcul la ochi. Văzînd lupul una ca aceasta, strigă:
    - Stăi, Făt-Frumos, nu mă săgeta, că mult bine ţi-oi prinde vreodată.
    Făt-Frumos îl ascultă şi lăsă arcul în jos. Apropiindu-se lupul şi întrebîndu-l unde merge şi ce caută prin astfel de păduri nestrăbătute de picior de om, Făt-Frumos îi spuse toată întîmplarea cu merele din grădina tatălui său, şi că acum merge să caute pe hoţ.
    Lupul îi spuse că hoţul era împăratul păsărilor. Că el cînd venea a fura merele, aduna pasările cele mai agere la zbor şi cu ele în stol venea de le culegea. Că acea pasăre se află la împărăţia de la marginea acestei păduri. Îi mai spuse că toată megieşia se vaită de furturile ce face ea poamelor de prin grădini, şi le arătă drumul cel mai apropiat şi mai lesnicios. Apoi, dîndu-i un merişor frumos la vedere, îi mai zise:
    - Ţine, Făt-Frumos, acest merişor. Cînd vei avea trebuinţă de mine vreodată, să te uiţi la el, să gîndeşti la mine şi eu îndată voi fi acolo.
    Făt-Frumos primi merişorul şi-l băgă în sîn, apoi, luîndu-şi rămas bun, porni cu credinciosul său şi, străbătînd desişurile pădurii, ajunse la cetatea în care se afla acea pasăre. Cercetă prin cetate şi i se spuse că împăratul locului aceluia o ţine într-o colivie de aur în grădina sa.
    Aceasta îi fu de ajuns a şti.
    Dete cîteva tîrcoale curţii împărăteşti şi luă aminte la toate amănunturile ce înconjura curtea. Cum se făcu seară, veni cu credinciosul său şi se pitulă la un colţ, aşteptînd acolo pînă se liniştiră toţi cei din curte. Apoi credinciosul lui punindu-se piuă, Făt-Frumos se urcă pe dînsul; de aici pe coama zidului, şi sări în grădină. Cînd puse mîna pe colivie, o dată ţipă pasărea şi, cît ai zice mei, se văzu înconjurat de o mulţime de păsări, care mai mici, care mai mari, ţipînd pre limba lor. Şi atîta larmă făcură, încît se deşteptară toţi slujitorii împărăteşti. Şi venind în grădină, găsiră pe Făt-Frumos cu colivia în mînă şi pasările dîndu-se la el să-l sfîşie, iară el apărîndu-se.
    Puseră slujitorii mîna pe el şi-l duseră la împăratul, carele şi dînsul se sculase să vadă ce se întîmplase. Cum îl văzu împăratul, îl şi cunoscu; apoi prinse a-i zice:
    - Îmi pare rău, Făt-Frumos, de această întîmplare. De ai fi venit cu binele, sau cu rugăciuni, să-mi ceri pasărea, poate m-aş fi înduplecat să ţi-o dau de bunăvoia mea; dar acum, prins cu mîna în sac, cum se zice, după datinile noastre, cu moarte trebuie să mori. Şi numele îţi va rămînea pîngărit cu ponosul de tîlhar.
    - Această pasăre, luminate împărate, răspunse Făt-Frumos, ne-a jefuit de mai multe ori merele de aur din pomul ce are tătîne meu în grădina sa, şi de a-ceea am venit să pun mîna pe hoţ.
    - Poate să fie adevărat ceea ce spui tu, Făt-Frumos, dar la noi, împotriva datinelor noastre eu n-am nici o putere. Numai o slujbă însemnată făcută împărăţiei noastre te poate scăpa şi de ponos şi de moarte.
    - Spune ce slujbă să-ţi fac, şi mă voi încumeta.
    - De vei izbuti să-mi aduci iapa cea sireapă ce este la curtea împăratului meu vecin, vei scăpa cu faţa curată, şi-ţi voi da pasărea cu colivia.
    Făt-Frumos primi. Şi chiar în acea zi şi plecă cu credinciosul său rob.
    Ajungînd la curtea împăratului vecin, luă cunoştinţă de iapă şi de împrejmuirea curţii. Apoi, cum veni seara, se aşeză cu credinciosul lui la un colţ de curte, unde i se păru a fi un loc de pîrleaz.
    El văzuse iapa cum o plimbau doi slujitori, şi se minună de frumuseţea ei. Ea era albă, avea căpăstrul aurit şi împodobit cu pietre nestemate, de lumina ca soarele.
    Pe la miez de noapte, cînd somnul este mai dulce, Făt-Frumos zise credinciosului său de se puse piuă, iară el se urcă pe dînsul, apoi pe zid şi sări în curtea împăratului. Merse pe dibuitele şi în vîrful degetelor, pînă ce ajunse la grajd; şi, deschizînd uşa, puse mîna pe căpăstru şi trăgea iapa după dînsul.Cum ajunse iapa la uşa grajdului, unde nincheză o dată de hăui văzduhul şi urlă toată curtea şi palaturile. Îndată săriră toţi cu totul, puseră mîna pe Făt-Frumos şi-l duseră la împăratul, care şi el se sculase. Acesta, cum îl văzu pe Făt-Frumos, îl şi cunoscu.
    Îl înfruntă pentru fapta cea mişelească ce era să săvîrşească, şi-i spuse că datinele ţării sale dă morţii pe furi, şi că împotriva acelor datine el n-are nici o putere.
    Făt-Frumos îi spuse drept toată şiritenia cu merele, cu pasărea şi cu cele ce îi zisese să facă împăratul, vecinul său.
    Atunci împăratul îi zise:
    - De vei putea, Făt-Frumos, să-mi aduci pe Zîna Crăiasă, poate că vei izbuti să scapi de moarte şi să-ţi rămîie numele nepătat.
    Făt-Frumos se încumesese şi, luînd pe credinciosul său cu sine, plecă. Pe drum îşi aduse aminte de merişor. Îl scoase din sîn, se uită la dînsul şi se gîndi la lup. Şi cît te-ai şterge la ochi, lupul fu aici.
    - Ce pofteşti, Făt-Frumos? îi zise.
    - Ce să poftesc, îi răspunse el. Iaca, iaca, iacă ce mi s-a întîmplat. Cum să fac eu acum să mă întorc cu ispravă bună?
    - De asta îţi este? Las' pe mine, că treaba este ca şi sfîrşită. Şi porniră  spre Zâna Crăiasa.
    Cînd fură aproape de Zîna Crăiasă, făcură popas într-o pădure de unde se vedea palaturile cele strălucite ale zînei. Se învoiră ca Făt-Frumos şi cu credinciosul său să aştepte la tulpina unui copac bătrîn, pînă s-o întoarce lupul.
    Şi mîndre palaturi mai avea zîna. Însuşi lupul se miră de frumuseţea şi de rînduiala cea bună ce era pe acolo. Cum ajunse, făcu ce făcu şi se furişă în grădină.
    Ce să vezi ? Nici un pom nu mai era verde. Le căzuse frunza, şi crăcile, şi rămurelele, de erau ca despuiaţi. Pe jos, frunzele căzute erau făcute scrum de uscăciune. Numai un stuf de trandafiri mai era înfrunzit şi plin de boboci, unii în floare şi alţii deschişi. Ca să ajungă pînă la dînsul, lupul trebui să meargă în vîrful degetelor ca să nu fîşie frunzetul cel uscat, şi se ascunse în acel crînguleţ înflorit. Stînd el acolo şi pîndind, iată că iese Zîna Crăiasă din palaturi, însoţită de douăzeci şi patru de roabe, ca să se plimbe prin grădină.
    Cînd o văzu lupul, pe aici, pe aici era să uite pentru ce venise şi să se dea de gol; dară se stăpîni. Căci era aşa de frumoasă, cît nu s-a mai văzut şi nu se va mai vedea pe faţa pămîntului. Avea un păr, nene, cu totul şi cu totul de aur. Cosiţele ei lungi şi stufoase, de-i bătea pulpele. Cînd se uita la cineva cu ochii ei ceia mari şi negri ca murele, îl băga în boale; avea nişte sprîncene bine arcuite, de pare că erau scrise, şi o pieliţă mai albă ca spuma laptelui. După ce dete cîteva tîrcoale prin grădină cu roabele după dînsa, veni şi la stuful de trandafir să rupă cîteva flori. Cînd lupul, care era ascuns în crîng, odată se repezi, o luă în braţe şi pe aici ţi-a fost drumul. Iară roabele, de spaimă se împrăştiară ca puii de potîrniche. Într-un suflet alergă lupul şi o dete leşinată în braţele lui Făt-Frumos. Acesta, cum o văzu, se pierdu cu firea; dară lupul îi aduse aminte că e voinic, şi-şi veni în sine. Mulţi împăraţi voise să o fure, dară se răpuseră.
    Făt-Frumos prinsese milă de ea, şi nu-i mai venea a o da altuia.
    Zîna Crăiasă, după ce se deşteptă din leşin şi se văzu în braţele lui Făt-Frumos, prinse a-i zice:
    - Dacă tu eşti lupul care m-a furat, a ta să fiu. Făt-Frumos îi răspunse:
    - A mea să fii, nedespărţită pînă la moarte.
    Apoi se înţeleseră la cuvinte, şi spuse fiecare şiritenia istoriei sale.
    Văzînd lupul dragostea ce se încinsese între ei, zise:
    - Lăsaţi pe mine, că toate le întocmesc eu după vrerea voastră. Şi plecară a se întoarce de unde veniseră.
    Pe drum, lupul se dete de trei ori peste cap, şi se făcu întocmai ca Zîna Crăiasă. Pasămite lupul era năzdrăvan.
    Se vorbiră ei, ca credinciosul lui Făt-Frumos să stea cu Zîna Crăiasă la tulpina unui copac mare în pădure, pînă se va întoarce Făt-Frumos cu iapa sireapă.
    Ajungînd la împăratul cel cu iapa, Făt-Frumos îi dete  prefăcuta Zînă Crăiasă. Cum o văzu împăratul, i se muie inima şi prinse un dor de dînsa, de nu se poate povesti.
    Împăratul îi zise:
    - Vrednicia ta, Făt-Frumos, te-a scăpat şi de ocară şi de moarte. Acum te şi răsplătesc pentru aceasta, dîndu-ţi în dar iapa.
    Cum puse mîna pe iapă şi pe căpăstrul cel minunat, Făt-Frumos o luă la sănătoasa şi, punînd pe Zîna Crăiasă călare pe iapă, porni cu dînsa şi trecu hotarele acelei împărăţii.
    Împăratul adună numaidecît pe sfetnicii săi şi purcese la biserică ca să se cunune cu Zîna Crăiasă. Cînd fu la uşa bisericii, prefăcuta Zînă se dete de trei ori peste cap şi se făcu iarăşi lup, care, clănţănind din colţi, îşi arătă dinţii rînjind către curtenii împăratului. Aceştia, cum văzură, deodată îngheţară de frică. Apoi, după ce se mai dezmeticiră, se luară după dînsul cu chiote . Dară lupul, să te ţii! Lungi pasul lupeşte, se duse, duluţă, de nu mai dete cu mîna de dînsul. Şi ajungînd pe Făt-Frumos şi pe ai săi, merse cu dînşii.Cînd fu aproape de curtea împăratului cel cu pasărea, făcură ca şi la ce-lălalt împărat. Lupul, schimbat în iapă sireapă, fu dus la împăratul, care, văzînd iapa, nu se mai ştia de bucurie.
    După ce primi cu multă omenie pe Făt-Frumos, împăratul acesta îi zise:
    - Ai scăpat, Făt-Frumos, şi de ponos şi de moarte. Iară eu îmi voi ţinea cuvîntul împărătesc, şi mulţumirea mea va fi pururea cu tine.
    Porunci, şi numaidecît i se dete pasărea, cu colivia ei cu tot. Şi primind-o Făt-Frumos, îşi luă ziua bună şi plecă. Ajungînd în pădure unde lăsase pe Zîna Crăiasă, iapa şi pe credinciosul lui, porniră împreună către împărăţia tatălui său.
    Împăratul cel ce primise iapa porunci să iasă toată oastea lui şi mai-marii împărăţiei sale la cîmp, unde voia să li se arate călare pe iapa cea atît de vestită.
    Cînd îl văzură ostaşii, toţi cu toţii strigară:
    - Să trăieşti, împărate, că ai dobîndit un astfel de odor! Să-ţi trăiască şi iapa, care te face să te arăţi aşa de măreţ! Şi în adevăr, venea, nene, iapa cu împăratul pe dînsa, de nu-i da picioarele de pămînt, ci parc-ar fi zburat.
    Se luară la întrecere. Dar nici pomeneală nu era ca să se apropie cineva de această iapă, căci pe toţi îi lăsă în urmă.
    Cînd fu la o depărtare bună, o dată stătu iapa, trînti pe împărat, se dete de trei ori peste cap şi se făcu iarăşi lup, şi o rupse la fuga, şi fugi, şi fugi, pînă ajunse pe Făt-Frumos.
    Cînd fură a se despărţi, lupul zise lui Făt-Frumos:
    - Iată, de astă dată ţi s-au împlinit toate poftele. Păzeşte-te în viaţa ta a nu mai pofti lucruri peste puterea ta, căci nu vei păţi bine.
    Apoi se despărţiră, ducîndu-se fiecare într-ale sale.
    Ajungînd la împărăţia tatălui său şi auzind că vine fiul său cel mic, îi ieşi înainte cu mare, cu mic, ca să-l primească, după cum i se cuvenea.
   Mare fu bucuria obştească cînd îl văzură cu soţioară cum nu se mai găsea pe faţa pămîntului, şi cu odoare cum nu s-a mai pomenit. Cum ajunse, porunci Făt-Frumos şi făcu un grajd măiestrit pentru iapă; iară colivia cu pasărea o puse în pălimarul despre grădină.
    Apoi tată-său puse de se făcu pregătirile de nuntă. Şi după cîteva zile se cunună Făt-Frumos cu Zîna Crăiasă, întinse masă mare pentru bun şi pentru rău, şi ţinură veseliile trei zile şi trei nopţi încheiate.
    După care trăiră în fericire, fiindcă Făt-Frumos nu mai avea ce pofti. Şi or fi trăind şi astăzi, de n-or fi murit.

Sarea în bucate

de Petre Ispirescu

        A fost odată un împărat. Acest împărat avea trei fete. Rămînînd văduv, toată dragostea lui el şi-o aruncase asupra fetelor. Ele mărindu-se şi văzînd sîrguinţa ce punea părintele lor ca să le crească pre ele, să le înveţe şi să le păzească de orice răutăţi şi bîntuieli, se sileau şi ele din toată puterea lor ca să-l facă să uite mîhnirea ce-l cuprinsese pentru moartea mumei lor.

        Într-una din zile, ce-i vine împăratului, că numai întreabă pe fata cea mai mare: 

– Fata mea, cum mă iubeşti tu pe mine?

 – Cum să te iubesc, tată? Iaca eu te iubesc ca mierea, răspunse ea, după ce se gîndi că ce lucru poate fi mai dulce pe lume. Atîta o tăie capul pe dînsa, atîta şi vorbi. 

-Să-mi trăieşti, fata mea; să-mi facă Dumnezeu parte de tine.

        Şi întrebînd şi pe fata cea mijlocie: 

– Dar tu, cum mă iubeşti pe mine, fata mea? 

– Ca zahărul, tată. Atîta o tăie şi pe dînsa capul şi atîta răspunse. 

– Să-ţi dea Dumnezeu bine, fata mea. Să mă bucur de tine.

        Pasămite, fetele acestea erau linguşitoare şi ştiau să-şi arate iubirea către părintele lor mai mult decît o aveau.

        Împăratul se bucură cît un lucru mare cînd auzi de la fetele lui cele mai mari cît îl iubesc. El socoti că altfel de iubire nu poate să fie decît cea dulce ca mierea şi ca zahărul. Şi uitîndu-se şi la fata cea mai mică, ce sta mai deoparte şi cu sfială, o întreabă şi pe dînsa: 

– Cum mă iubeşti tu, fata mea?

 – Ca sarea în bucate, tată! răspunse şi ea cu faţa senină, zîmbind cu dragoste firească şi lăsîndu-şi ochii în jos, de ruşine că vorbi şi ea. Ea se ruşina, biet, văzînd că tată-său o băgase şi pe ea în seamă, ca o mai mică ce era.

        Cînd auziră surorile ei răspunsul ce dete ea tatălui lor, pufniră în rîs şi-şi întoarseră feţele de către dînsa. Iar tatăl lor se încruntă şi, plin de supărare, zise: 

– Ia fă-te mai încoace, nesocotito, să ne înţelegem la cuvinte. N-auzişi tu pe surorile tale cele mai mari cu ce fel de dragoste mă iubesc ele? Cum de nu te-ai luat după dînsele ca să-mi spui cîtă dragoste dulce ai şi tu către tatăl tău? Pentru asta oare mă trudesc eu ca să vă cresc şi să vă dau învăţătură cum altele să nu fie în lume ca voi? Să te duci de la mine cu sarea ta cu tot!

        Cînd auzi fata cea mică a împăratului urgia tatălui său, ce cădea pe capul ei, intră în fundul pămîntului de mîhnire căci se supărase tată-său şi, încumetîndu-se, zise: 

– Să mă ierţi, tată, că eu n-am vrut să te supăr. Eu am socotit cu mintea mea că dragostea ce am către tine este, dacă nu mai presus decît a surorilor mele, dar nici mai prejos decît mierea şi zahărul… 

– Auzi, auzi, o întrerupse tată-său; şi mai ai obraz să te atingi de surorile tale cele mai mari? Să te duci de la mine, fată neruşinată ce eşti, să nu-ţi mai auz de nume! Îi închise gura şi o lăsă plîngînd.

        Surorile vrură să o mîngîie, dar cu nişte cuvinte atingătoare, care îi făceau mai mult rău decît bine.

        Fata cea mică a împăratului, dacă văzu că nici surorile nu o cruţă, îşi puse nădejdea în Dumnezeu şi se hotărî să plece unde mila domnului o va duce. Îşi luă deci din casa părintească un rînd de haine proaste şi vechi şi pribegi din sat în sat, pînă la curtea unui alt împărat. Ajungînd acolo, stătu la poartă. Chelăreasa o văzu şi dacă veni la dînsa o întrebă ce vrea; ea răspunse că este o fată săracă şi fără de părinţi, şi ar vrea să se bage la stăpîn dacă ar găsi vreun loc.

        Tocmai atunci ieşise ajutoarea chelăresei şi ar fi voit să bage pe alta. Se uită la dînsa chelăreasa, cu ochii pătrunzători, şi i se păru a fi bună să o ia pe dînsa în slujbă. Fata de împărat mai fu întrebată că ce simbrie cere, şi ea răspunse că nu cere nicio simbrie, fără decît să slujească o bucată de vreme şi dacă slujba ei va fi vrednică de vreo simbrie, să-i dea atît cît va face.

        Chelăreasa se bucură văzînd-o că răspunde aşa de cuminte, şi o luă să-i fie ajutoare. îi spuse ce are să facă şi ii dete pe mînă un vraf de chei din mai multe ce avea. Fata era cuminte şi deşteaptă. Ea începu să deretice prin cămară şi prin dulapurile de la care avea cheile şi să puie fiecare lucruşor la rînduiala lui.

        Şi fiindcă îi prindea mîna la frămîntat, la fiertul dulceţilor şi la alte bunătăţi de mîncare ce se află prin cămările împăraţilor, în grija ei fură lăsate tainurile curţii. Şi cum oare n-ar fi ştiut să facă toate astea? Mă rog, fată de împărat nu era? Şi nu se ivi nicio cîrteală din partea nimănui, căci ea toate tainurile le împărţea cu cumpănă şi cu dreptate, de nu-i găsea nimeni nicio părtinire.

        Unde să stea ea la vorbă deşartă, sau cu streinii carii veneau să-şi ia tainurile şi merticurile? Unde să iasă din gura ei vreo vorbă fără cumpăt, ori să asculte de la cineva vreo asemenea vorbă, că se ruşina şi găsea ea cuvinte destul de cuviincioase cu care să închiză şi gura cea mai farfara. Ea nu sta la taifas cu slugile ori cu slujnicile curţii, ci, cînd îşi găsea cîte niţică vreme de repaus, citea pe carte. Toţi cu totul aveau sfială de dînsa şi nu-i găsea nimeni vreo faptă care să le dea dreptul a-i atîrna vreun ponos de coadă.

        Vestea despre vrednicia şi smerenia ajutoarei de chelăreasă ajunse numaidecît şi la urechile împărătesei. Ea dori s-o vază. Iar dacă se înfăţişă împărătesei, fata de împărat ştiu să se arate şi să vorbească din inimă curată, fără prefăcătorie şi fără multă îndrăzneală. Împărăteasa prinse a o îndrăgi. Ea bănui că ajutoarea de chelăreasă nu poate să fie de neam prost.

        Şi aşa cum vă spusei, împărăteasa luă pe fată, ajutoarea cheiăresei, pe lîngă dînsa. Unde se ducea împărăteasa, mergea şi ea; cînd se punea împărăteasa la lucru, lucra şi ca. Apoi, lucrul ce ieşea din mîna ei era mărgăritar, nu altceva. Din toate cuvintele cele înţelepte ce ieşeau din gura ei plăcu împărătesei mai mult decît orice. Ce să întindem vorbă multă? Ajunsese să fie nedespărţită de împărăteasă. O iubea împărăteasa ca pe copilul ei.

        Se mira şi împăratul de atîta alipire a împărătesei către această fată. Acest împărat avea un fecior singur la părinţi. Tată-său şi mumă-sa se uitau la dânsul ca la soare. Îl pierdeau de drag ce le era.

        Şi mergînd împăratul la un război, luă şi pe fiul său cu dînsul, ca să se deprinză cu ale războaielor. Acolo, nu ştiu cum se făcu, nu ştiu cum se drese, că numai ce îl aduseră acasă rănit.

        Să fi văzut pe mă-sa jăliri şi plînsete. Nopţile le făcea zile privindu-l la boală. Iar dacă o ajunse oboseala de nu mai putea sta în picioare, împărăteasa puse pe fata ei din casă, ca pe un om de credinţă, să îngrijăască de dînsul, şi apoi, cînd una, cînd alta, erau nelipsite de lîngă patul rănitului.

        Cuvintele cele blînde şi înţelepte ale fetei, mîngîierile ei cele dulci şi neprefăcute, smerenia ei deşteptară în inima bolnavului o simţire ce nu o avusese pînă atunci, iar mai mult decît toate, cum ştia ea să umble de binişor cînd îi primenea rănile, făcu pe fiul de împărat să o iubească ca pe o soră, căci pare că-i alina durerile cînd punea ea mîna pe rănile lui.

        Într-un după-prînz, după ce se făcuse mai bine, cînd sta de vorbă cu mă-sa, el îi zise: 

– Ştii ce, mamă, mie mi-ar fi voia să mă însor. 

– Bine, măicuţă, bine. Mai bine de tînăr, decît să intri în valurile lumii. Să-ţi caute maica o fată bună de împărat, şi de neam, şi de treabă. 

– Ea e găsită, mamă. 

-Şi cine este? O ştiu eu?

 – Să nu te superi, mamă, dacă ţi-oi spune. Mie mi-a rămas inima la fata dumitale din casă. O iubesc, mamă, ca pe sufletul meu. Din cîte fete de împăraţi şi de domni am văzut, niciuna nu mi-a plăcut ca dînsa. Ea mi-a robit inima.

        Se împotrivi împărăteasa oarecum, cîrmi ea; dar nu fu cu putinţa să întoarcă pornirea fiului ei de la această însurătoare.

        Dacă văzu şi văzu că altfel nu se poate, şi că fata ce-şi alesese fiul ei să o ia de nevastă este cuminte, blîndă, cu bună judecată, şi mai presus de toate este smerită, cinstită şi vrednică, se învoi şi dînsa. Rămase acum să înduplece şi pe împăratul, tatăl băiatului, ca să primească şi dînsul alegerea fiului lor.Pentru aceasta nu fu mare greutate; căci atît muma, cît şi fiul căzură cu rugăminte şi lăudară pe fată cum ştiură şi ei mai bine.

        Logodiră deci împăratul şi împărăteasa pe fiul lor cu fata din casă a împărătesei şi hotărîră şi nunta.

        Cînd începură a face poftirile la nuntă, logodnica fiului de împărat se ruga cu cerul, cu pămîntul ca la nuntă să poftească şi pe împăratul cutare, pe tatăl ei adică; se feri însă d-a spune cuiva că este fata acelui împărat. Socrii primiră să-i facă voia şi poftiră la nuntă şi pe acel împărat.

        În ziua cununiilor veniră toţi musafirii la nuntă. Se începură veseliile şi ţinură toată ziua, ca la împăraţi, de! Ce să zici? Seara se întinse o masă d-alea împărăteştile, cu fel de fel de mîncări, de băuturi, de plăcinte şi de alte bunătăţi, de să-ţi lingi şi degetele cînd le vei mînca.

        Mireasa poruncise bucătarilor ce bucate să gătească. Ea însă cu mîna ei găti deoparte toate acele feluri de mîncare numai pentru un musafir. Apoi dete poruncă unei slugi credincioase ca să bage bine de seamă ca, aducînd la masă bucatele gătite de dînsa, să le puie dinaintea împăratului poftit după rugăciunea ei. Dară să îngrijească să nu le puie dinaintea altcuiva, că e primejdie de moarte. Sluga cea credincioasă făcu întocmai precum i se poruncise.

        După ce se aşezară toţi poftiţii la masă, începură a mînca şi a se veseli cît nu se poate spune. Împăratul cel poftit, adică tatăl miresei, mînca şi nu prea. Încă de cînd venise, el se tot uita la mireasă şi pare că-i zicea inima ceva, dară nu-i venea să crează ochilor. Pasămite, el îşi semuia copila, şi neputîndu-şi da seamă de cum ajunsese ea să se mărite după un fecior de împărat, nu cuteză să zică nimănui nimic. Vezi că trudele şi necazurile ce suferise biata fată o schimbaseră de cum o ştia tată-său. Şi, îndemnîndu-se de pofta cu care mîncau mesenii, ar fi voit şi dînsul să mănînce şi să se veselească; dară după ce gustă o dată sau de două ori din bucate, se opri. Sluga care îi aducea bucatele le ridica întregi, neatinse. Se mira acest împărat cum de toţi mesenii mănîncă cu poftă nişte bucate care pentru dînsul n-aveau niciun gust. Se încumese şi întreabă pe vecinul din dreapta. Acesta îi răspunse că astfel de bucate bune n-a mîncat de nu ţine minte. Gustă şi împăratul din talerul vecinului, şi văzu că bucatele sunt bune. Asemenea făcu şi la vecinul din stînga. Îi lăsa gura apă după bucatele cele bune ce gustoase de la vecini; foamea îi da zor să îmbuce şi el; dară cine putea să mănînce bucatele ce i se aducea, lui? Rabdă ce rabdă; de ruşine lua el cîteodată şi din bucatele ce i se aduceau, ca să nu se facă de rîs între meseni, dar încolo nimic. În cele din urmă, nu se mai putu opri, şi ridicîndu-se în sus, zise cu glas mare:

        - Bine, împărate, m-ai chemat la nunta fiului tău ca să-ţi baţi joc de mine?

 – Vai de mine, măria-ta! Cum se poate să-ţi treacă prin gînd una ca aceasta? După cum se vede toată adunarea, te cinstesc şi pe dumneata ca pe toţi ceilalţi împăraţi, fără deosebire.

 – Ba să mă ierţi, împărate, bucatele tuturor mesenilor sunt bune de mîncat, numai ale mele nu. Se făcu foc de supărare împăratul socru şi porunci ca numaidecît să vie bucătarii să-şi dea seamă de ceea ce au făcut, şi vinovaţii să se dea morţii.

        Ştiţi ce era? Iaca mireasa gătise toate bucatele pentru tată-său fără sare, ci numai cu miere şi cu zahăr. Chiar sarniţa de dinaintea lui era plină cu zahăr pisat, şi degeaba lua bietul împărat cu cuţitul din sarniţă ce credea el că este cu sare şi punea în bucate, ele, în loc să se facă mai bune de mîncare, se făceau şi mai dulci de pe cît erau, şi mai cătrănite.

        Atunci se ridică mireasa în sus şi zise împăratului socru:

 – Eu am gătit bucatele pentru împăratul ce s-a supărat, şi iată pentru ce am făcut-o: Acest împărat este tată-meu. Noi eram trei surori în casa părintească. Tata ne-a întrebat într-o zi cum îl iubim noi. Surorile mele cel mai mari, una îi răspunse că îl iubeşte ca mierea, alta ca zahărul. Eu îi zisei că îl iubesc ca sarea în bucate. Aşa am socotit eu că nu se poate mai multă iubire decît aceasta! Tata s-a supărat pe mine şi m-a gonit din casă. Dumnezeu nu m-a lăsat să piei şi, prin muncă, cinste şi hărnicie, am ajuns unde mă vedeţi. Acum am vrut să dovedesc tatei că, fără miere şi fără zahăr, poate omul să trăiască, dar fără sare nu, d-aia i-am gătit bucatele fără sare. Judecaţi dumneavoastră cu minte împărătească cine a avut dreptate.

        Toţi mesenii într-o glăsuire găsiră cu cale că pe nedrept a fost fata gonită din casa părintească. Atunci tatăl fetei mărturisi că n-a ştiut să preţuiască duhul fetei sale şi şi-a cerut iertăciune. Fata, şi ea, i-a sărutat mîna şi şi-a cerut şi dînsa iertăciune dacă fapta ei l-a supărat. Şi se puseră pe o veselie şi pe o petrecere de se duse vestea în lume. Tatăl fetei se veselea, nu se veselea, dar socrul ştiu că se veselea şi se mîndrea că a dobândit o aşa noră, şi de viţă bună, şi înţeleaptă şi harnică.

        Eram şi eu la nuntă împreună cu cheleşul acela care se tupilează printre d-voastră, cinstiţi boieri. Multe ciolane, doamne, mai căzură de la acea masă, şi, care cum cădea, tot în capul chelului le da.

                                Şi încălecai p-o şea, şi v-o spusei d-voastră aşa.

                                Şi încălecai p-o lingură scurtă, să trăiască cine ascultă.

                                Şi mai încălecai p-un fus, să trăiască şi cine a spus.

Cozonacul

poveste populară

      Odată, brutarul a copt un cozonac și a plecat cu el în pădure.

- Am să-l dăruiesc celei mai bune viețuitoare, a spus brutarul.

    Într-un luminiș s-a întîlnit cu bursucul. 

- Ooo! Ce cozonac grozav! a zis el. Încotro mergi?

- Vreau să-l dăruiesc celei mai bune viețuitoare. Care este după părerea ta aceasta?

- Eu, eu sunt cel mai bun! a strigat bursucul.

- Nu, nu tu ești! A clătinat din cap brutarul și a plecat mai departe.

S-a întîlnit apoi cu iepurele care, văzînd cozonacul a zis:

-Ce cozonac înmiresmat! Ce vrei să faci cu el?

- Vreau să-l dăruiesc celei mai bune viețuitoare din pădure.

- Păi, eu sunt cel mai bun. Cum n-ai aflat încă?

- Nu știu! i-a răspuns brutarul. Am să mă mai gîndesc.

Chiar atunci a ieșit dintr-o tufă ariciul.

- O, ce cozonac frumos! Unde-l duci? a întrebat el.

- Vreau să-l dăruiesc celei mai bune viețuitoare. Cine crezi că-l merită?

S-a gîndit ariciul, apoi a zis:

- Dă-i cozonacul jderului. El este foarte bun. Nu va uita să-l împartă cu broasca țestoasă și cu veverița. Îi va servi și pe bursuc și pe iepure. Lor le plac mult cozonacii.

Brutarul s-a bucurat:

- Acum știu, a spus el, cui să dau cozonacul.

Ștefan cel Mare și Vrîncioaia

   A fost odată, mai demult, o bătălie mare în hotarele noastre. Ungurii trecuseră munţii şi Ștefan-Vodă rămăsese biruit. Atunci, ca să nu cadă în mîna duşmanilor, domnul a tăiat-o de-a dreptul prin codri. Şi-a mers, şi-a mers cît o fi mers, pînă ce-a răzbit aci în valea Putnei. Pe vremea aceea doar nu era lume multă ca acu. Ici un sat, colo altul, dincolo altul... cum se aşezase fiecare prin păduri.

  Şi-a nimerit pe Dumbravă, în dealul Bîrseştilor, la o babă.

- Bună ziua, mătuşă...

- Bună să-ţi fie inima, i-a răspuns baba, că nici prin gînd nu-i trecea cu cine sta de vorbă.

- Mătuşă, fă bine şi-mi dă ceva să mănînc, că vin din cale lungă şi n-am întîlnit nici un sălaş în cale.

  Baba de cuvînt i-a şi dat nişte jintiţă şi o pîine de mei iar drumeţul, de obosit ce era, îndată ce s-a ospătat, a şi adormit.

  Şi, cum se odihnea el, pesemne s-a dezvelit la piept, iar bătrîna a văzut sub sarica lui cămaşa de zale.

- O fi vreun hoţ, îşi da baba cu socoteala. 

Şi cît pe ce să dea fuga să cheme feciorii...

  Dar, privind la faţa bălană a voinicului care dormea şi la părul lui ca mătasa, se gîndi că poate să fie un om de viţă aleasă, căzut cine ştie cum în strîmtoare.

  De aceea gazda aşteptă pînă s-o trezi să-l iscodească; şi se temea să nu se arate cumva feciorii ei, că erau aspri şi cu bănat asupra străinilor.

Ci Ștefan-Voda, cum a dat puţin ochii în gene, a şi tresărit şi, frecîndu-se la ochi, a întrebat :

- Mătuşă, e departe de aci pînă la hotar. Ar fi cineva vrednic să mă scoată într-acolo ?

- Departe, maică, a răspuns baba. Dar cum să porneşti într-acolo, că peste tot e codru de nu răzbate nici pasărea....

  Atunci s-a liniştit Vodă, cînd a auzit că ieşise la bun liman şi că n-a nimerit cumva în ţara ungurească. Şi, lepădînd sarica, s-a arătat cu straiele lui de domn. Apoi începu a spune bătrînei cum a fost la bătălie, cum oastea i se risipise şi cum s-a rătăcit prin coclaurii aceia.

   Şi, cum sta obidit, Vrîncioaia, că aşa-i zicea babei, numai ce a căzut în genunchi şi i-a zis :

- Doamne, nu te întrista. Eu sunt bătrînă; am văzut multe şi multe am păţit... dar niciodată n-am pomenit ca omul vrednic să rămînă pînă la urmă de ruşine... Iată, rog mila măriei-tale, să mă reped pînă devale, să dau de veste feciorilor mei, să adune tovarăşii lor de sub Dumbravă, şi de cei care ţin strajă la veghiul lui Bucur şi, cu ajutorul lui Dumnezeu, s-or îndrepta toate.

   De cuvînt, Vrancioaia a plecat şi cît te-ai şterge la un ochi, iat-o îndărăt cu şapte feciori toţi unul şi unul, ca nişte brazi, nu altceva, şi cu pletele pînă la brîu.

- Iaca, măria-ta, tovarăşi de umblat şi ostaşi de luptat...

   Ăsta-i Bîrsea, ăsta-i Spirea, arătînd cu degetul pe cei mai mari; ăsta-i Spulber, ăsta-i Pavel şi Bodea şi Nistor.

   Îndată ce i-a văzut Vodă, cu lăncile cît răzlogul şi cu arcul la umăr, fiecare cu ceata lui, i-a venit inima la loc. De sîrg, a pornit iarăşi spre hotar, a buciumat din vîrful Cozei, de pe vovîrghia Cristianului şi a trecut valea pe la Tulnici; apoi, izbind pe unguri, i-a risipit la gura Lepşei, unde tăbărîseră cu prada.

    Atunci, de părere de bine, Vodă Ştefan a stat şi s-a veselit acolo cu toţi oştenii trei zile şi trei nopţi, a făcut iarmaroc cu vin şi cu pîine, mă rog, ca la praznic, iar cînd a isprăvit masa, a chemat la el pe feciorii Vrancioaiei şi, făcîndu-le ocolniţă şi uric pe piele de viţel cu slove de aur, le-a zis:

- Fraţilor, Dumnezeu v-a scos înaintea mea. De nu dam de casa Vrancioaiei cine ştie cît ar fi prădat liftele ţara. Ci, fiindcă am izbîndit asupra lor, întoarceţi-vă la mama voastră. Duceţi-i multă sănătate de la mine iar drept răsplată pentru vitejie tot hotarul munţilor din apa Trotuşului spre miazăzi al vostru să fie şi de la moghilele Vrăncii, dinspre Milcov pînă în cotul Săcuilor, spre ţara ungurească tot voi să stăpîni.

   S-au închinat atunci feciorii Vrîncioaiei domnului, plecînd genunchiul la pămînt şi întorcîndu-se la vatra lor, au împărţit între ei munţii şi au întemeiat satele, că pînă-atunci fuseseră cam negustori de vite fără semn...

   De-atunci se trag şi pînă azi cei din Negrilești, din Spinești, Bodești, Pauleşti, Nistorești, Bîrsești şi Spulber.

   Conform legendei, Ştefan cel Mare după ce i-a bătut pe turci cu ajutorul vrîncenilor, cel mai probabil în 1475, a scris un uric (act de proprietate sau donaţie, confirmare a unei moşteniri) din piele de viţel, cu litere de aur, prin care fiecare dintre cei şapte feciori a primit cîte un munte. Iar în acele locuri au apărut apoi şapte sate. Numele satului vine de la numele voinicului care a stăpînit locul acela. Astfel, satul Nistoreşti, de la Nistor, satul Bîrseşti, de la Bîrsan, satul Negrileşti, de la Negru, satul Păuleşti, de la Pavel, satul Bodeşti, de la Bodea, satul Spulber de la Spulber şi satul Spireşti, de la Spirea.

Povestea omului de zăpadă

poveste populară

  Într-o iarnă friguroasă cu mult omăt, un copil a avut ideea să aşeze trei bulgări mai mari unul peste celălalt ca să ridice un fel de turnuleţ în grădina din spatele casei.

  În joacă, i-a pus apoi bulgărelui mai mic ochi din bucăţi de cărbune şi nas dintr-un morcov. Pe cap, o căciulă de lînă roasă de vreme şi în braţe, în chip de mînă, un rest dintr-o mătură veche.  Aşa a apărut primul om de nea... Pe înserat, copilul a intrat în casă lăsînd omuleţul singur în grădina îngheţată.

  Zîna Iarnă, care colinda lumea în sania ei trasă de cerbi albi, a zărit arătarea din grădină şi, în glumă, s-a gîndit să îi dea viaţă.Cînd s-a aşternut liniştea, din pădurea din apropiere au început să sosească musafirii nopţii.

  Două căprioare înfometate s-au apucat să scormonească omătul, căutînd frunze de varză sau ştiuleţi uitaţi prin grădină de gospodari. Hrana era greu de găsit. Omul cel alb le-a zărit şi s-a gîndit să le ofere nasul său cel roşu:

- Eu nu am nevoie de el, iar pentru voi poate fi o cină gustoasă...
Căprioarele au primit bucuroase darul.

  În aceeaşi vreme, cîteva păsărele s-au aşezat pe capul omului de nea. Ar fi avut nevoie de cîteva fire de lînă ca să-şi mai căptuşească cuiburile reci.
- Cu mare drag! le-a răspuns omul de zăpadă şi s-a grăbit să împartă toată lîna cu păsările cerului.

   Cît a fost noaptea de lungă, omul de nea a făcut cadouri celor din jur: firele de paie din mătură le-a dat unor  iepuraşi iar cărbunii unor pitici ai pădurii.  Spre dimineaţă, Zîna Iarna l-a observat stînd cu totul despuiat. Pentru bunătatea lui, s-a gîndit să-i ofere ea un dar special: dragostea tuturor copiilor.

  De atunci, omul de zăpadă este un simbol nelipsit al iernii. Cînd zăpada acoperă în strat pufos  pămîntul, toţi copiii se grăbesc să ridice oameni de zăpadă, pe străzi, în grădini sau în curţile caselor.

Povestea anotimpului uitat 

de Jonathan Swift

   A fost odată ca niciodată, a fost odată dragi copii, într-o vreme îndepartată, cînd pamîntul era plin de animale care nu se mîncau între ele, de oameni care nu se duşmăneau...a fost odată... un împarat. El stăpînea tot pamîntul şi era bun şi blînd, darnic şi înţelegător. Pe atunci, în timpul anului, nu erau patru anotimpuri, ci unul singur, în care le întîlneai pe toate patru, dupa cum îți era dorinţa. Şi nu numai pe cele patru pe care le cunoaştem acum, ci şi multe altele, azi necunoscute nouă, nici măcar din auzite. Aceste multe stări ale vremii erau toate copiii împăratului, care se numea...Împaratul Timp.

   Trăiau în bună înţelegere, fără supărare sau ceartă, fiecare cu domeniul lui. Soarele strălucea neobosit, răspîndind peste întreaga natură o lumină călduţă, care îi făcea pe toţi să fie mereu bine dispuşi. Găseai alături, fără să ţi se pară nimic neobişnuit în asta, copaci în floare şi cîmpii acoperite de zăpadă, ploi torenţiale, livezi coapte şi furtuni de praf.

  Într-o după-masă, Împăratul, care dormea – vedeţi bine că era un împărat cuminte, care dormea în fiecare după-masă, ştiind că trebuie să crească mare – deci,într-o după-masă Împaratul avu un vis ciudat. Se făcea că cerul veşnic luminat al împărăţiei sale s-a întunecat brusc. Era o noapte neagră, nici măcar vreun licurici nu se zărea prin întunecimea grea ca de smoală. Nu se mai vedea nimic în jur, dar în aer se simţea frigul pătrunzător, din ce în ce mai pătrunzător. Plantele şi animalele au început atunci să îngheţe, încetul cu încetul. Speriat, Imparatul Timp şi-a chemat copiii în ajutor. Primii au venit băieţii cei mari care, cu răsuflarea lor proaspătă, au dezgheţat pămîntul. Iar Soarele s-a iţit printre nori şi lumina a început să pătrundă printre crengile copacilor. Pe urmă au venit fetele cele frumoase ale Împăratului, care au adus Soarele de-a binelea pe cer şi au încălzit lumea.

    Apoi au venit din nou băieţii – mai mici – care au făcut pămîntul să rodească. La sfîrşit, cu mare greu, au apărut fetele leneşe şi adormite, care au cufundat împărăţia într-un somn binefăcător şi au acoperit-o cu o haină albă de zăpadă. Trezit din somn, Împăratul îşi privi împărăţia şi căzu pe gînduri. Imaginile pe care le visase nu-i mai ieseau din minte. Se uita cu atenţie la copaci şi animale şi observă că erau cu toţii foarte obosiţi. Că păreau foarte plictisiţi. Trăiau de prea multă vreme în acelaşi anotimp. Leii năpîrliseră şi nu mai aveau colţi, fiindcă de multă vreme nu mai aveau ce sfîşia. Peştii stăteau pe fundul apelor şi nu se mai distrau deloc străbătînd mările şi oceanele, vînturile de la miazăzi şi miazănoapte dormeau şi doar sforăitul lor mai stîrnea uneori nisipul deşertului.

  Pînă şi albastrul cerului părea lipsit de sens, decolorat şi palid. Şi atunci, Împăratul luă o hotărîre: avea să facă aşa dupa cum visase. Chemîndu-şi copiii, îi împărţi în patru grupuri.
 - Voi, le spuse el celor mai mari, veţi fi Primăvara. Tu vei fi Boarea, tu vei fi Înmugurirea, tu – Ploaia Caldă. Voi – Vara. Tu vei fi Arşiţa, tu- Furtuna, iar tu – Mirosul Adormitor al Nopţilor de Vară. Şi tot aşa, îşi numi copiii pe rînd: Rodnicia, Îmbelşugarea, Crivăţul, Zăpada. La sfîrşit, luîndu-şi rămas bun de la ei, după ce îi investi pe fiecare cu cîte o haină aleasă, Împăratul Timp se cufundă în vise.

   Mai doarme încă şi azi, iar copiii lui au luat în stăpînire lumea. Ei sunt Cele Patru Anotimpuri. De atunci Primavara ne întîmpină cu bucurie, trezindu-ne din Iarna grea, Boarea alungă zăpezile, Înmugurirea trezeşte pomii, iar Ploaia Caldă dezgheaţă apele şi cheamă animalele afară, în lumină şi caldură. Apoi vine Vara: Arşita fuge despletită pe cîmpii şi zoreşte plantele să crească, le mîngîie tulpinile verzi şi le cîntă despre sosirea fratelui ei, Rodnicia.

   Furtuna face oamenii să rîdă şi să plîngă, iar Cerul Instelat alungă norii în nopţile senine şi aduce cu el mirosul proaspăt al florilor. Roua măruntă cuprinde Pămîntul şi împrospătează răsuflarea celor arşi de sete. Toamna e adusă de Prinţesa Îmbelşugare şi Prinţul Rodnicie, iar sora lor mai bătrînă, Burniţa, îi ajunge din urmă. Febrili, toţi se pregătesc să primească alaiul sfîrşitului de An.

   În sfîrşit, vajnicii vestitori ai Iernii gonesc berzele spre alte ţări şi le aduc în săniile lor grele pe fetele adormite ale Împăratului Timp, care îngheaţă aerul cu privirea lor rece de pe altă lume. Plutesc deasupra oraşelor, munţilor şi cîmpiilor şi dezleagă baierile Cerului cu braţele lor albe, scuturîndu-şi pletele de fulgii uşori de nea. Dar stăpînul şi tatăl lor a rămas şi astăzi tot Împăratul Timp.

Cheița de aur sau Minunatele pațanii ale lui Buratino

fragmentul I

de Alexei Tolstoi 

Tîmplarul Giuseppe găseşte o bucată de lemn, care ţipă cu glas de om.

Demult, cu mulţi ani în urmă, într-un orăşel de pe malul Mării Mediterane, trăia un tâmplar bătrân, poreclit Nas-Vânăt.

Odată, îi căzu la îndemână o bucată de lemn, un lemn obişnuit, ca acela de încălzit soba în timpul iernii.
"Nu e de aruncat, îşi spuse Giuseppe; se poate face din el ceva, bunăoară un picior de masă..."
Şi punându-şi ochelarii, legaţi cu sfoară, fiindcă erau cam de aceeaşi vârstă cu dânsul, învârti lemnul în mână şi începu a-1 ciopli cu un toporaş.
Dar abia îl atinse cu toporaşul şi, de undeva, se auzi un glas subţire.
- Vai, vai, mai încel, te rog!
Giuseppe mişcă ochelarii pe vârful nasului şi începu să cerceteze atelierul, dar nu văzu pe nimeni. Se uită sub tejghea, nimeni... Căută în coşul cu talaş, nimeni...
Scoase capul după uşă, dar nici pe stradă nu era nimeni... „Mi s-a părut oare?", se gândi Giuseppe. „Cine a putut să ţipe?"-

Luă iarăşi toporaşul în mână şi lovi în lemn...
- Vai, dar mă doare, îţi zic! se auzi din nou glasul subţire. De data aceasta, Giuseppe se sperie, nu glumă, de îi transpirară şi ochelarii... Cercetă toate colţurile din cameră, se băgă chiar sub vatră şi, răsucind capul, se uită îndelung în horn.
Dar nici acolo nu era nimeni.
„Poate că am băut ceva nepotrivit şi îmi sună în urechi", se gândi Giuseppe.

Nu, în ziua aceea, el nu băuse nimic vătămător... Liniştindu-se puţin, luă rindeaua şi lovi cu ciocanul partea de dindărăt, astfel ca tăişul să fie potrivit, să nu iasă prea mult în afară, dar nici să fie prea înăuntru. Aşeză apoi lemnul pe tejghea; dar abia îl atinse cu rindeaua...
- Vai, vai, vai, vai, de ce mă pişcaţi?... ţipă cu disperare un glas subţire.
Giuseppe scăpă rindeaua, se dădu îndărăt, mai-mai să cadă, şi se lăsă drept pe podea; în sfârşit, se dumiri că glăsciorul subţire venea dinăuntrul lemnului.

Giusepe dăruişte lemnul vorbitor prietenului său, Karlo.

În acest timp, veni la Giuseppe un flaşnetar, cu numele de Karlo, care îi era vechi prieten. Cândva, acesta umbla prin oraşe, purtând o pălărie cu boruri mari; cu o flaşnetă minunată îşi câştiga pâinea cu muzica şi cântul.

Dar acum, Karlo îmbătrânise, era bolnav, iar flaşneta lui se stricase de mult.
- Bună ziua. Giuseppe, spuse el, intrând în atelier. Dar de ce stai pe podea?
- Să vezi; am pierdut un şurub mic... Dar nu-l mai caut!... răspunse Giuseppe, uitându-se chiorâş la bucata de lemn. Şi tu ce mai faci, bătrânule?
- Prost, răspunse Karlo. Mă tot gândesc cum aş putea să câştig o bucată de pâine... Măcar de m-ai ajuta tu cu ceva...
- Nimic mai simplu, spuse vesel Giuseppe, gândindu-se în sinea Iui: „Iată, cum am să scap eu de lemnul acesta blestemat". Nimic mai simplu: uite, am pe tejghea o bucată de lemn minunat; poţi să-l iei şi să-l duci acasă.

- Eh, eh, răspunse descurajat Karlo; şi mai departe, ce? Am să duc lemnul acasă, dar n-am nici măcar vatră.
- Lasa, că te învăţ eu, Karlo, ce să faci... Ia un cuţit, lucrează din lemnul acesta o păpuşă, învaţ-o să vorbească fel de fel de cuvinte caraghioase, să cânte, să danseze, şi porneşte cu ea prin toate curţile. Vei câştiga şi pentru pâine, şi pentru un pahar de vin.

In acest timp, pe tejghea, unde era lemnul, se auzi un glas vesel:
- Bravo, Nas-Vânăt, e o idee minunată.
Giuseppe fu cuprins din nou de spaimă, iar Karlo cerceta mirat de unde putea să vină vocea aceea.

- Îţi mulţumesc, Giuseppe, pentru sfat; dă lemnul încoace.
Giuseppe apucă bucata de lemn şi o întinse repede prietenului. Dar, ori că nu l-a întins cum trebuie, ori că lemnul a sărit singur, fapt e că l-a pocnit pe Karlo drept în cap.
- Aha, iată ce fel de daruri îmi faci! strigă supărat Karlo.

- Iartă-mă, prietene, dar nu te-am lovit eu.
- Va să zică, m-am pocnit eu singur drept în cap?
- Nu, dragă, se prea poate să te fi lovit chiar lemnul, nu se ştie cum.
- Minţi;tu m-ai pocnit...
- Nu, feri-te-ar sfântul...
- Mă, Nas-Vănăt, ştiam eu că eşti beţiv, spuse Karlo, dar că eşti şi mincinos...
- Aşa, îţi arde de ceartă? strigă Giuseppe. Ia apropie-te!
- Vino mai aproape, să te trag puţin de nas!
Bătrânii se îmbufnară amândoi şi începură să se lovească unul pe altul. Karlo îl prinse pe Giuseppe de nasul lui vânat, iar Giuseppe îl apucă pe Karlo de părul cărunt, ce-i crescuse pe lângă urechi.
Se iscă o adevărată bătaie, iar glasul strident de pe strung ţipa şi chiar îi aţâţa:
- Dă-i, dă-i bine!
În sfârşit, bătrânii osteniră şi începură să gâfâie. Giuseppe vorbi:
- Mai bine să ne împăcăm...
- Desigur că e mai bine să ne împăcăm... răspunse Karlo. Apoi se sărutară şi Karlo luă lemnul sub braţ, îndreptându-se spre casă.

Karlo construieşte o păpuşă de lemn şi o numeşte Buratino.

Karlo locuia într-o cămăruţă mică, sub scară, unde, în afară de un cămin frumos, aflat în perete, vizavi de uşă, nu avea nimic.
Dar căminul acesta, ca şi focul şi ceaunul ce fierbea pe foc, nu era adevărat, ci desenat pe o bucată de pânză veche.

El intră în odăiţă, se aşeză pe singurul scaun de lângă masa fără picioare şi, învârtind lemnul pe toate părţile, începu să taie cu cuţitul o păpuşă.
„Oare, cum să-i dau numele?", se gândi Karlo. „Ia s-o numesc Buratino. Acest nume îmi va aduce noroc. Cunosc o familie în care pe toţi îi cheamă Buratino: tatăl-Buratino, mama-Buratino, copiii-Buratino... Toţi au trăit veseli şi fără griji..."

Ciopli în lemn, mai întâi părul, pe urmă fruntea, apoi ochii. Deodată ochii se deschiseră singuri şi se uitară drept spre el...
Karlo nu se arătă că s-a speriat, ci întrebă cum putu mai dulce:
- Ochişori de lemn, de ce mă priviţi aşa de straniu? Dar păpuşa tăcu, desigur, pentru că nu avea încă gură.
Karlo tăie mai departe obrajii, apoi un nas obişnuit...
Şi, deodată, nasul începu să se lungească, să crească, se lungi şi se ascuţi atât de mult, încât Karlo se sperie.
„Nu-i bine că e aşa de lung..."
Şi încercă să taie vârful nasului. Dar, mare minune! Nasul se învârti şi se zbătu, rămânând astfel un nas lung-lung, curios şi ascuţit.
Se apucă apoi să-i facă gura. Dar abia reuşi să taie buzele, şi gura se deschise imediat:
- Hi-hi-hi-hi, ha-ha-ha-ha!
Din gură ieşi o limbă roşie, subţire şi obraznică. însă Karlo nu mai băgă în seamă toate trăsnăile, ci continuă a mânui cuţitul. Făcu păpuşii bărbia, gâtul, umerii, trupul, mâinile. Şi abia termină să taie ultimul deget, că Buratino începu să lovească cu pumnii în chelia lui Karlo, să-l ciupească şi să-l gâdile.

- Ascultă, spuse Karlo sever, nici n-am terminat să te fac şi ai şi începui să te răsfeţi?... Ce vei face mai târziu?...
Şi se uită crunt la Buratino. Dar el, cu ochii lui rotunzi ca de şoarece, privi spre papa Karlo.
Acesta îi făcu din aşchii nişte picioare lungi, cu labe mari, şi astfel, isprăvindu-şi opera, puse băiatul de lemn pe podea, ca sa-l înveţe să umble. Buratino se clătină pe picioroangele-i subţiri, păşi o dată, păşi de două ori, hop, hop, drept la uşă, şi sări peste prag direct în stradă.
Îngrijorat, Karlo se luă după el.
- Ei, ştrengarule, întoarce-te!
Dar de unde! Buratino fugea pe stradă ca un iepure; numai tălpile-i de lemn răsunau pe pietre...
- Prinde-ţi-l! strigă Karlo.
Trecătorii însă râdeau şi arătau cu degetul spre Buratino, care fugea din răsputeri. La o răscruce de drum, stătea un poliţist voinic, cu mustăţile răsucite şi cu o pălărie triunghiulară.

Văzând omuleţul de lemn fugind, el îşi desfăcu larg picioarele, baricadând astfel strada. Buratino voi să treacă printre picioarele lui, dar poliţistul îl apucă de nas, ţinându-l până sosi papa Karlo.

- Aşteaptă niţel, să vezi cum mă răfuiesc eu cu tine, spuse Karlo gâfâind, voind să-l bage în buzunarul hainei...

Buratino nu voi, sub nici un motiv, să stea în buzunarul hainei, dat peste cap, mai ales că ziua era foarte frumoasă, şi pe stradă se afla multă lume; răsucindu-se, scăpă din mâinile lui Karlo şi se trânti pe pietrele străzii, prefăcându-se că e mort.

- Vai, vai, spuse poliţistul, mi se pare că e ceva suspect aici.

Trecătorii începură să se adune şi, uitându-se la Buratino, dădeau din cap.
- Sărăcuţul, spuneau unii, probabil că din cauza foamei e aşa...
- Karlo i-a dat o bătaie soră cu moartea, spuneau alţii; flaşnetarul ăsta bătrân se preface numai că e om bun, dar în realitate e rău şi şiret.
Auzind toate acestea, poliţistul mustăcios îl apucă pe bietul Karlo de guler şi-l duse la circumscripţia poliţiei. Ridicând praful cu ghetele, Karlo ofta din răsputeri:
- Of, of, ce bătaie de cap mi-am făcut eu cu băiatul ăsta de lemn!
Când strada se goli, Buratino ridică nasul, privi de jur împrejur şi, sărind într-un picior, fugi spre casă...

Un greier vorbitor îi dă lui Buratino un sfat înţelept.

Dând buzna în odăiţa de sub scară, Buratino se trânti pe podea lîngă piciorul scaunului: "Ce să fac?"
Nu trebuie să uităm că Buratino avea numai o zi de la naştere. Gândurile lui erau mici-mici, scurte-scurte şi absolut fără nici un pic de importanţă.

Deodată se auzi:
„Cri-cri, crri-cri, crri-cri..."
Buratino răsuci capul şi cercetă cămăruţa.
- Ei, cine e aici?
- Eu sunt, crri-cri...

Văzu o fiinţă ce semăna puţin cu un gândac negru, dar avea capul ca de lăcustă.
Stătea agăţată pe perete, deasupra vetrei, şi glăsuia încet, crri-cri, se uita apoi cu ochii bulbucaţi ca de sticlă sferică şi mişca din mustăţi.
- Ei, cine eşti tu?
- Sunt Greierul Vorbitor, a răspuns fiinţa; locuiesc în această cameră de mai mult de o sută de ani.
- Aici, eu sunt stăpân; aşa că ieşi afară.
- Bine, am să plec, deşi mă întristează că trebuie să părăsesc camera unde am trăit o sută de ani, răspunse Greierul-Vorbitor; dar înainte de a pleca, ascultă-mi sfatul înţelept.
- Grozav îmi folosesc mie sfaturile unui greier bătrân...
- Ah, Buratino, Buratino, zise greierul; lasă prostiile şi ascultă-l pe Karlo; nu fugi de acasă şi chiar mâine du-te la şcoală. Iată sfatul meu. Altfel, te pândesc grozave primejdii şi întâmplări nemaipomenite. Pentru viaţa ta, eu nu dau nicio muscă moartă, uscată.
- De ce? întrebă Buratino.
- Ai să vezi imediat de ce, îi răspunse Greierul-Vorbitor.
- Of, tu, gânganie de o sută de ani! strigă Buratino. Mai mult ca orice pe lume, îmi plac întâmplările grozave. Mâine, în zorii zilei, voi fugi de acasă, mă voi căţăra pe garduri, voi distruge cuiburile păsărilor, îmi voi bate joc de băieţi, voi trage câinii şi pisicile de coadă... şi mă voi gândi încă la multe alte trăsnăi.
- Îmi pare rău de tine, Buratino, Că o să verşi multe lacrimi amare...
- De ce? întrebă din nou Buratino.
- Fiindcă ai un cap prost, de lemn.

Şi, deodată, Buratino se urcă pe scaun, de pe scaun sări pe masă, apucă ciocanul şi-l azvârli în capul Greierului-Vorbitor.
Greierul bătrân şi înţelept oftă din greu. Mişcă mustăţile, se ascunse după vatră şi plecă apoi pentru totdeauna din acea cameră.

Buratino, deşi uşuratic, nu se pierde. Karlo îi face haine din hârtie colorată şi îi cumpără abecedar.

După discuţia cu Greierul-Vorbitor. în odăiţa de sub scară se aşternu urâtul. Ziua se scurgea încet şi stomacul lui Buratino era în suferinţă, închise ochii şi văzu deodată o găină friptă pe tavă. Când ridică însă pleoapele, găina dispăruse cu tavă cu tot. Închise ochii din nou, şi de data aceasta văzu o farfurie cu griş şi cu dulceaţă de zmeură.
Când îi deschise, farfuria cu griş şi dulceaţă de zmeură nu mai era nicăieri.

Buratino pricepu atunci că îi este foame.
Fugi repede spre vatră şi băgă nasul în apa ce fierbea într-un ceaun. Dar nasul lung al lui Buratino străpunse ceaunul, pentru că, după cum ştiţi, şi vatra, şi focul, şi hornul, şi ceaunul erau numai desene făcute de bietul Karlo pe o bucată de pânză veche.
Buratino scoase nasul şi privi prin gaură; după pânză, pe perete, era ceva asemănător cu o uşiţă, dar totul era aşa de acoperit cu păienjeniş, încât nu se putea desluşi nimic.

Buratino începu să caute prin toate colţurile dacă nu află pe undeva măcar o fărâmitură de pâine sau vreun os de găină ros chiar mai înainte de pisică.
Dar nimic, nimic nu avea bietul Karlo pentru cina de seară.
Deodată, văzu în coşul cu talaş, un ou de găină. Îl apucă imediat, îl puse pe prichiciul ferestrei şi... dă-i cu nasul: toc, toc, până ce găuri coaja.
Înăuntrul oului se auzi un glas:
- Mulţumesc, omuleţ de lemn.
Din coaja spartă ieşi un pui acoperit cu puf şi fără coadă, cu ochii nespus de veseli.
- La revedere! Mama-Cloşcă de mult mă aşteaptă în curte...
Şi puiul sări afară; ia-l de unde nu-i...
- Vai, vai, strigă Buratino, mi-e foame!...
Ziua era pe sfârşite. În odăiţă pătrunse amurgul. Buratino şedea lânga focul desenat şi, de foame, sughiţa încetişor.
Deodată, văzu că sub scară, din podea, se arată un cap mare. Un animal cenuşiu, cu labe scurte, ieşi în urma capului şi începu să adulmece.
Fără grabă, se apropie de coşul cu talaş, se vârî acolo, mirosind şi răscolind supărăcios resturile de lemn. Probabil că animalul căuta oul pe care îl spărsese Buratino.
Pe urmă, ieşi din coş şi se apropie de Buratino. Îl mirosi, învârtind nasul negru cu câte patru fire lungi de fiecare parte.
Buratino însă nu mirosea a mâncare şi animalul trecu mai departe, târând coada lungă şi subţire după el.

Cum puteai să rezişti şi să nu-l tragi de coadă? Şi Buratino îl apucă imediat.
Animalul era un guzgan bătrân şi rău, cu numele de Şuşara. De spaimă, acesta se repezi ca o umbră sub scară, trăgând şi pe Buratino; văzând însă că el nu este decât un băieţandru de lemn, se întoarse şi, cu o furie nebună, se năpusti asupra lui, ca să-i frângă gâtul.

De data aceasta se sperie şi Buratino; el lăsă coada rece a guzganului şi sări pe scaun. Guzganul, după el. De pe scaun, sări pe prichici. Guzganul, după el. De pe prichici, o zbughi prin cameră, drept pe masă. Guzganul, după el... Şi aici, pe masă, îl apucă pe Buratino de gât, îl răsturnă, ţinându-l în dinţi; sări apoi pe podea şi începu să-l târâie sub scara subsolului.
- Papa Karlo! reuşi să ţipe Buratino.
- Sunt aici! răspunse un glas tare. Uşa se deschise şi papa Karlo intră. Scoase gheata de lemn din picior şi-o azvârli după guzgan.
Suşara scăpă din gură băieţelul de lemn, scrâşni din dinţi şi dispăru.

- Iată până unde duce răsfăţarea! mormăi papa Karlo, ridicând pe Buratino de pe jos.
Se uită dacă a rămas neatins, îl puse apoi pe genunchi, scoase din buzunar o ceapă şi o curăţă.
- Poftim, mănâncă!...
Buratino băgă dinţii lui flămânzi în ceapă şi o mâncă, făcând mare zgomot. După aceasta, începu să se frece cu capul de obrazul păros al lui papa Karlo.
-Voi fi cuminte, cuminţel, papa Karlo... Greierul-Vorbitul mi-a spus să mă duc la şcoală.
- Frumos te-a sfătuit, micuţul meu.
- Papa Karlo, dar eu sunt gol-goluţ şi de lemn, iar la şcoala băieţii vor râde de mine.

- Aşa e, spuse Karlo, scărpinându-şi obrazul neras. Ai dreptatete, micuţule...

Aprinse apoi lampa, luă un foarfece, clei şi resturi de hârtie colorată. Croi şi îi lipi o hăinuţă din hârtie maro şi pantalonaşi de un verde aprins. Ii făcu şi pantofii dintr-o bucată dr piele verde, şi o bonetă cu moţ, dintr-un ciorap vechi.
Şi ce frumos l-a îmbrăcat pe Buratino!...
- Să le porţi sănătos!
- Papa Karlo, spuse Buratino, dar cum mă voi duce eu la şcoală fără abecedar?
- Ai dreptate, micuţule...

Papa Karlo îşi scarpină ceafa, îşi puse pe el singura lui haină, şi aceea foarte veche, şi plecă de acasă.
Se întoarse apoi repede, dar fără haină. În mână ţinea o carte cu litere mari şi cu poze foarte atrăgătoare.
- Iată abecedarul pentru tine. Apucă-te de învăţătură!
- Papa Karlo, dar unde ţi-e haina?
- Am vândut-o... Nu-i nimic, mă pot lipsi... Numai tu să fii sănătos.

Buratino îşi băgă nasul în mâinile calde şi bune ale lui papa Karlo şi spuse:
- Voi creşte mare, voi învăţa mult şi îţi voi cumpăra o mie de haine noi.

În această primă seară a vieţii lui, Buratino dorea mai mult ca orice să fie cuminte, aşa cum îl povăţuise Greierul-Vorbitor.

Buratino îşi vinde abecedarul şi cumpără bilete la teatrul de păpuşi.

Dis-de-dimineaţă, Buratino îşi puse abecedarul în servietă şi, săltând într-un picior, fugi la şcoală.
Pe drum, nu se uită nici la dulciurile ce erau expuse în vitrină: prăjituri cu miere şi mac, pateuri dulci şi caramele în formă de cocoşi, înşirate pe un beţişor... Nu se uită nici la băieţii ce înălţau zmeul...
Bazilio, un motan cu dungi, trecea aşa de încet strada, încât îl puteai apuca de coadă. Dar Buratino renunţă şi la aceasta.
Cu cât se apropia de şcoală, cu atât mai tare se auzea muzica veselă de pe malul Mării Mediterane.

- Fi-fi-fi, ţipa flautul.
- La-la-la-la, cânta vioara.
- Dzin-dzin, făceau farfuriile de aramă.
- Bum! bătea toba. Ca să ajungi la şcoală, trebuia s-o iei spre dreapta, iar muzica se auzea din stânga. Buratino începu să se poticnească, dar picioarele se întoarseră singure spre mare, unde se auzea:
- Fi-fi-fiiiiii...
- Dzin-la-la, dzin-la-la...
- Bum...
"Şcoala rămâne pe loc" îşi spuse Buratino. "Numai să mă uit puţin, să ascult o clipă şi apoi fug la şcoală". Fugi din răsputeri spre mare. Acolo, văzu o baracă ce avea pereţii din pânză şi era împodobită cu steguleţe de toate culorile, ce fluturau în bătaia vântului mare.
Deasupra barăcii cântau patru muzicanţi.
Jos, o mătuşă grasă şi zâmbitoare vindea bilete. Lângă intrare se afla o mulţime de oameni: băieţi şi fete, vânzători de limonadă, copilaşi cu doicele lor, pompieri...si toţi citeau un afiş mare.
Buratino ajunge la teatru de păpuşi. Îşi vinde abecedarul ca să poată cumpătra bilet. Se aşază la spectacol pe rândul întâi şi este recunoscut de Arlechin. Buratino ajuge la Karabas-Barabas, stăpânul teatrului de păpuşi,care era cât pe ce să-l arunce în foc. Dar până la urmă îl lasă să plece şi îi dă şi cinci monede de aur.

In drum spre casă, Buratino se întâlneşte cu doi cerşetori: motanul Bazilio şi vulpea Alisa.

În zorii zilei, Buratino numără banii; avea atâtea monede de aur câte degete la o mână. Strânse apoi banii în pumn şi, sărind într-un picior, fugi spre casă, cântând pe drum:
„Am să cumpăr pentru papa Karlo o haină nouă, mai multe prăjituri cu mac şi mulţi cocoşei de zahăr pe beţişor".
Baraca teatrului de păpuşi dispăru, împreună cu steguleţele-i multicolore şi, deodată, Buratino văzu doi cerşetori ce păşeau abătuţi pe strada prăfuită; erau vulpea Alisa, care şchiopăta pe trei picioare, şi motanul orb, Bazilio.
Acesta însă nu era motanul pe care Buratino îl întâlnise ieri, ci un altul, dar tot Bazilio îl chema şi avea tot blană tărcată. Buratino voia să treacă neobservat, dar vulpea Alisa îi spuse cu glas dulce:
- Bună ziua, bunul meu Buratino. Unde te grăbeşti aşa?
- Acasă, la papa Karlo. Vulpea oftă şi mai linguşitor:
- Nu se ştie dacă îl vei mai găsi în viaţă pe bietul Karlo; îi era tare rău, din cauza foamei şi a frigului...
- Dar tu ai văzut astea?...
... şi Buratino desfăcu pumnul, arătând cele cinci monede de aur.

Văzând banii, vulpea întinse laba spre ei, iar motanul deschise, deodată, larg ochii săi orbi, ce începură să strălucească întocmai ca două felinare verzi. Buratino nu observase nimic.
-Bunule, drăguţule Buratino, ce vrei să faci cu aceşti bani?
- Vreau să cumpăr o haină pentru papa Karlo. Şi apoi, un abecedar nou...
- Abecedar, of, of, spuse vulpea Alisa, clătinând din cap; învăţătura nu te duce spre bine... Uită-te la mine; am îvăţat, am învăţat, şi iată că am rămas cu trei picioare.
- Abecedar!... mormăi motanul Bazilio, muşcându-şi supărat mustăţile. Din cauza acestei învăţături blestemate am rămas eu fără ochi.

În drum, pe o creangă uscată, stătea o cioară bătrână. Ascultă, ascultă, şi apoi cârâi: Mint, mint!...
Motanul Bazilio sări, dădu cioara jos, smulgându-i jumătate din coadă; abia scăpă, biata de ea... Şi din nou se prefăcu orb.
- Dar ce aveţi cu dânsa? Pentru ce aţi lovit-o, motan Bazilio?... întrebă mirat Buralino.
- Eu nu văd, răspunse motanul, şi mi s-a părut că... e un câine în copac.

Mergând apoi toţi trei pe drumul prăfuit, Vulpea zise:
- Deşteptule şi bunule Buratino, ai vrea tu ca banii să ţi se înmulţească de zeci de ori?
- Sigur că vreau! Dar cum vine asta?
- Nimic mai simplu. Mergi cu noi.
- Unde?
- În Ţara Proştilor. Buratino se gândi un pic.
- Nu, mai bine merg, chiar acum, acasă.
- Poftim, du-te, că doar nu te luăm cu sila, spuse vulpea; cu atât mai rău pentru tine.
- Cu atât mai rău pentru tine, mormăi şi motanul.
- Tu eşti propriul tău duşman, spuse vulpea.
- Tu singur îţi faci rău, mormăi motanul.
- Alfel, banii de aur s-ar fi transformat într-un morman de bani.
Buratino se opri şi deschise ochii...
-Minţi!

Vulpea se aşeză pe coadă şi îşi linse buzele.
- Am să-ţi explic acuşi. In Ţara Proştilor este un câmp minunat, ce se numeşte „Câmpul Minunilor"... Pe acest câmp, sapi o gropiţă şi spui de trei ori: „Kreks, feks, peks", pui în gropiţă o monedă de aur, o acoperi cu pământ, o presari cu sare, uzi bine şi te duci la culcare. Dimineaţa, din gropiţă creşte un copac mititel şi, pe el, în loc de frunze, nişte monede de aur. Înţelegi? Buratino săltă de emoţie:
- Minţi!
- Hai să plecăm, Bazilio, spuse vulpea, întorcând nasul supărată, nu ne crede, şi nici nu e nevoie...
- Nu. nu, strigă Buratino, cred, cred!... Să mergem mai repede în Ţara Proştilor!...

Cei trei pornesc spre Ţara Proştilor. În drum seopresc la un han. Vulpea şi motanul se ospătează pe săturate. Dimineaţa pleacă înainte ca Buratino să se scoale. Acesta este nevoit să plătească costul mesei îmbelşugate. Pleacă după cei doi. O pasăre de noapte îl avertizează că va fi păcălit, dar Buratino nu ascultă.

Buratino este atacat de hoţi

La marginea cerului apăru o lumină verzuie; răsărea luna. Înainte, se vedea o pădure neagră.

Buratino mări pasul. Cineva din spate îl urmărea.
Atunci începu să fugă. Necunoscutul porni şi el în pas alergător.
Se întoarse şi privi înapoi.
Doi indivizi îl urmăreau, purtând pe cap câte un sac cu găuri tăiate pentru ochi.

Unul, mai mic dc statură, avea cuţit în mână; celălalt, mai înalt, ţinea un pistol, a cărui ţeava îl îngrozea.
- Vai! Vai!! ţipă Buratino; şi, ca un iepure, fugi spre padurea cea neagră.
- Stai, stai! strigară hoţii.Buratino, deşi speriat ca de moarte, se gândi la un lucru: băgă în gură cele patru monede de aur şi părăsi drumul, îndreptându-se spre desişul pădurii. Dar aici, cei doi hoţi îl prinseră.

-Punga sau viaţa! Buratino, neînţelegând parcă ce vor de la el, sufla plin de năduf pe nas. Hoţii îl scuturară de gât, unul îl ameninţă pistolul, iar celălalt îl căută prin buzunare.
- Unde sunt banii? urlă cel înalt.
- Banii, şiretule, şuieră cel mic.
- Bucăţi te fac!
- Am să-ţi mănânc capul!

Auzind toate acestea, Buratino începu să tremure de frică aşa de tare, încât monedele de aur începură a-i suna în gură.
– Uite unde a pus el banii! urlară hoţii. În gură...! Unul îl apucă pe Buratino de picioare, altul de cap şi începură să-l arunce în sus. Dar el strângea dinţii cât putea mai tare.
Ridicându-l cu picioarele în sus, tâlharii îl pocniră cu capul de pământ . Dar lui nu-i păsa nici de asta.
Atunci tâlharul cel mic încercă să-i descleşteze dinţii cu un cuţit mare. Şi era gata, gata, să-i deschidă... Buratino însă se smuci şi îi muşcă mâna cu toată puterea. Atunci, el văzu că nu e o mână obişnuită, ci o labă de motan. Tâlharul urla sălbatic. Buratino îi scăpă din mâini, aruncându-se ca o şopârlă spre desiş, se băgă înăuntru, zdrenţuindu-şi pantalonaşii şi hăinuţa, apoi trecu desişul şi fugi cât putu mai repede.

La marginea pădurii, hoţii îl ajunseră din nou. El sări, se apucă de o creangă ce se clătina şi se urcă în copac. Hoţii, după el. Dar îi deranjau sacii pe care îi aveau pe cap. Urcându-se sus de tot, tocmai în vârful copacului, Buratino îşi făcu vânt şi sări în alt copac; hoţii, după el...
Amândoi însă săriră prost şi căzură la pământ. Până să se ridice şi să-şi îndrepte spinarea, Buratino alunecă de pe copac şi începu să fugă, mişcând picioarele cu atâta iuţeală, că de-abia i se mai vedeau. Din cauza lunii, toţi copacii aveau umbra lungă. Pădurea întreagă parcă era brăzdată de dungi... Buratino, când dispărea în umbră, când apărea cu boneţica lui albă în lumina lunii.

Aşa ajunse până la un lac. Peste apa ce lucea ca oglinda, luna atârna întocmai ca la teatrul de păpuşi. Buratino se aruncă spre dreapta, şi era lunecos; la stânga, tot aşa... In urmă, auzi însă din nou un foşnet de vreascuri.
- Ţine-l, ţine-l!...
Hoţii se apropiară în fugă, săltându-se pe vârful picioarelor în iarba verde, ca să-l vadă pe Buratino.
-Iată-l!
Puţin îi mai rămăsese să nu se arunce în apă. In acelaşi moment însă, el văzu o lebădă în apropierea malului, ce părea că doarme, cu capul sub aripă.
Se aruncă în lac, se cufundă o dată şi apucă lebăda de gheare.
- Ga-ga, gâgâi lebăda, trezindu-se; ce fel de glume proaste sunt astea? Lasă-mi picioarele în pace!

În timp ce hoţii erau cât pe ce să o apuce de picioare , care se vedeau din apă, lebăda deschise aripile-i mari şi zbură maiestuos peste lac. Pe malul celălalt, Buralino, care dăduse drumul la picioarele lebedei, căzu jos şi apoi fugi prin stufăriş drept spre luna de pe deal.

Hoţii îl spânzură pe Buratino de un stejar.

De oboseală, Buratino abia îşi mai mişca picioarele, ca o muscă, toamna, pe fereastră. Deodată, printre crengile nucului, văzu o poieniţă frumoasă şi, în mijlocul ei, o căsuţă mică, luminată de lună.

Căsuţa avea patru ferestre, iar pe obloane erau desenate soarele, luna şi stelele.
În jur creşteau flori mari, superbe. Aleile erau presărate cu nisip curat. Din fântână, apa ţâşnea în sus, iar jos, sălta o minge.

Buratino sui în patru labe pe scările căsuţei. Bătu la uşă. In căsuţă era linişte. Bătu din nou, mai tare, ca şi cum ar fi vrut să trezească pe cineva dintr-un somn adânc.
În acest timp, hoţii ieşiseră iarăşi din pădure. Trecuseră lacul înot şi apa curgea şiroaie de pe ei. Văzând pe Buratino, hoţul cel mic începu să urle urât, ca un motan, iar cel mai înalt, ca o vulpe.

Buratino începu să bată în uşă cu mâinile şi picioarele.
- Ajutor, ajutor, oameni buni!... La fereastră, apăru o fetiţă drăguţă, cu părul creţ, cu năsucul frumos şi cârn. Era cu ochii închişi.
- Fetiţo, deschide uşa, că mă urmăresc tâlharii!
- Vai, ce prost eşti! spuse fetiţa, deschizând gura ei frumoasă într-un căscat. Mi-e somn, nu pot să deschid ochii.
Şi ridicând mâinile, se întinse somnoroasă şi dispăru de la fereastră.

De disperare, Buratino căzu cu nasul în nisip şi se prefăcu a fi mort.
Hop şi tâlharii!

- Aşa, acum nu mai scapi din mâna noastră!
E greu să vă închipuiţi ce au făcut, ca să-l determine pe Buratino să deschidă gura... Dacă în timpul urmăririi n-ar fi pierdut cuţitul şi pistolul, am fi putut termina chiar acum povestea bietului Buratino...
În sfârşit, tâlharii se hotărâră să-l spânzure cu capul în jos. Îi legară picioarele cu o sfoară, iar sfoara, de creanga unui stejar; şi acum, Buratino stătea spânzurat cu capul în jos...Cei doi îţi întinseră cozile ude, se aşezară sub stejar şi erau gata să aştepte până când Buratino avea să le dea monedele din gură...

În zorii zilei , se ridică un vânt, iar frunzele de stejar foşniră. Buratino se clătină ca un lemn. Tâlharii se plictisiră să mai stea pe cozile lor ude...
- Rămâi aşa până diseară, spuseră ei cu glas sinistru.
Şi plecară să caute vreun han.

Cheița de aur sau Minunatele pațanii ale lui Buratino

fragmentul II

de Alexei Tolstoi

Fetiţa cu părul albastru îl scapă pe Buratino de la moarte.

De după crengile stejarului, unde era spânzurat Buratino, se iviră zorile. Iarba din poieniţă se făcu mai verde, iar florile, ca azurul, se acoperiră cu picături de rouă.
Fetiţa cu părul creţ-albastru apăru iarăşi la fereastră şi deschise larg ochii somnoroşi. Fusese cea mai frumoasă jucătoare din teatrul de păpuşi al seniorului Karabas-Barabas. Dar, neputând suporta grosolăniile stăpânului, fugise de la teatru şi se instalase în căsuţa aceasta retrasă, din poieniţa verde.

Animalele, păsările şi insectele, desigur, o plăcură mult, pentru că era o fetiţă bună şi bine-crescută.
Animalele îi aduceau tot ceea ce avea nevoie: cârtiţa îi aducea rădăcini hrănitoare; şoarecii, zahăr, brânză şi bucăţi de salam; pudelul Artemon, un câine nobil, îi aducea pâine albă; coţofana fura pentru dânsa, de la piaţă, bomboane de ciocolată în hârtiuţă argintie; broaştele îi aduceau limonada în coji de nucă; uliul, vânat prăjit; cărăbuşul, diferite fructe; fluturii, polenul florilor drept pudră; omizile pastă de dinţi şi unsoare pentru uşile ce scârţâiau, iar rândunelele distrugeau ţânţarii şi viespile din jurul casei.

Şi aşa, deschizând ochii, fetiţa cu păr albastru văzu imediat pe Buratino, care era spânzurat cu capul în jos. Puse mâinile pe obraji şi strigă:
— Vai, vai, vai!

Sub fereastră, dând din urechi, apăru Arlemon, pudelul nobil. Acesta abia îşi tunsese partea de dindărăt a corpului, lucru pe care-1 făcea în fiecare zi. Părul creţ, de pe partea de dinainte, era pieptănat, iar codiţa era legată cu o fundă neagră. Pe una dintre labele de dinainte purta un ceas de argint.
- Sunt gata!
Artcmon întoarse nasul într-o parte şi ridică buza de sus deasupra dinţilor albi.
- Cheamă pe cineva, Artemon!... spuse fetiţa. Trebuie să-l scoatem pe bietul Buratino, să-1 ducem în casă şi să chemăm un doctor...
- La poruncă!

Artemon, în dorinţa de-a o servi, se învârti atât de repede, încât nisipul ud de la picioarele lui zbură în toate părţile. Fugi repede spre casa furnicilor, trezi poporul întreg cu lătratul lui şi trimise patru sute de furnici să roadă sfoara de care era spânzurat Buratino. Patru sute de furnici harnice porniră imediat, una după alta, pe o cărare îngustă, se urcară în stejar şi se grăbiră să roadă sfoara.

Artemon îl apucă pe Buratino cu labele din faţă şi-1 duse in casă.
Punându-1 pe pat, fugi în trap în desişul pădurii şi aduse repede, de acolo, Cucuveaua, care era o doctoriţă vestită, pe infirmiera Broască şi un descântător popular, Bogomol, care semăna cu o ramură uscată.

Cucuveaua îşi puse urechea la pieptul lui Buratino.
- Pacientul e mai degrabă mort, decât viu!... şopti ea şi întoarse capul înapoi, făcând una sută optzeci de grade.

Broasca îl pipăi mult cu laba-i umedă, se gândi şi se uită cu ochii bulbucaţi în toate părţile. Apoi şopti în gura mare:
- Pacientul e mai degrabă viu decât mort!

Vrăjitorul popular, Bogomol, cu mâinile uscate ca iarba,începu să-1 cerceteze şi el.
- Una din două, murmură el, pacientul e viu sau mort.
Dacă e viu, atunci ori rămâne viu, ori nu rămâne. Dacă e mort, îl putem învia, ori nu-1 putem învia.

- Sşşarlalanie, spuse Cucuveaua... şi, dând din aripele-i moi, zbură în podul întunecat. De supărare, Broaştei i se umflară toţi negii.

- Ce igggnoranţă îngrozitoarrre!... orăcăi ea; şi, sărind cu trupu-i greu, nimeri drept în pivniţa rece...

Pentru orice eventualitate, vrăjitorul Bogomol se prefăcu în crenguţă uscată şi se răsturnă peste fereastră.

Fetiţa dădu din mâinile-i drăguţe:
- Ei, bine, cetăţenilor, cum şi cu ce să-1 tratez?
- Cu purgativ, orăcăi Broasca din pivniţă.
- CU purgativ!... râse batjocoritor Cucuveaua în pod.
- Sau cu purgativ, sau fără purgativ! scârţâi de după fereastră Bogomol. Alunci, bietul Buratino, plin de vânătăi şi cu hainele rupte, şopti:
- Nu-mi trebuie purgativ, mă simt foarte bine. Fetiţa cu părul albastru se aplecă grijulie peste el.
- Buralino, te implor, închide ochii, strânge nasul şi bea.
- Nu vreau, nu vreau, nu vreau!...
- Am să-ţi dau o bucăţică de zahar...

În clipa aeeea, pe plapumă, în pat, se urcă un şoarece alb ce ţinea o bucăţică de zahăr.
- Ţi-o dau, dacă mă asculţi, spuse fetiţa.
- Vreau numai zaaaaahăr...
- Dar înţelege o dată că, dacă nu iei doctoria, poţi să mori!
- Mai bine mor decât să iau ulei de ricin.

Atunci fetiţa vorbi sever, cu glas de om matur:
- Strânge nasul şi priveşte tavanul... Unu, doi, trei. Şi fetiţa turnă uleiul de ricin în gura lui Buratino, îi dădu apoi, imediat, o bucăţică de zahăr şi îl sărută.
- E totul gata...

Nobilul Artemon, căruia îi plăcea să fie totul în regulă, îşi prinse coada cu dinţii, învârtindu-se sub fereastră ca o vijelie, de parcă avea o mie de labe, o mie de urechi şi o mie de ochi strălucitori.

Fetiţa cu părul albastru vrea să-i facă educaţie lui Buratino

De dimineaţă, Buratino se trezi vesel şi sănătos, de parcă niciodată n-ar fi avut nimic.

Fetiţa cu păr albastru îl aştepta în grădină, stând la o măsuţă aranjată cu tacâmuri minuscule.
Faţa ei era proaspăt spălată, şi avea polen de flori pe năsucul cârn şi pe obrăjiori.
Aşteptându-1 pe Buratino, ea se apăra de fluturaşii ce o sâcâiau grozav.
- Daţi-mi pace, nu mă mai plictisiţi atât!...

Când Buratino apăru, ea îl măsură din cap până-n picioare şi, văzând că e un băieţaş de lemn. se strâmbă. Ordonă să ia loc la masă, servindu-i o ceşcuţă cu cacao.
Buratino se aşeză la masă şi îndoi un picior sub ei. Băgă în gură prăjiturile întregi cu migdale, înghiţindu-le fără să le mestece.
Îşi vârî apoi toate degetele în cheseaua cu dulceaţă, lingându-le cu plăcere.
Iar când fetiţa se întoarse pentru un moment, ca să arunce câteva fărâmituri unei gângănii, el apucă ibricul şi bău cacao, sorbind cu nesaţ. Dar se înecă şi vărsă cacaua pe faţa de masă.

- Scoate piciorul de sub tine şi aşază-te cum trebuie, îi spuse fetiţa cu severitate. Şi să nu mănânci cu mâna; pentru asta există linguri şi furculiţe.
Apoi, revoltată, clipi din gene.
- Spune-mi, te rog, cine se ocupă cu educaţia ta?
- Câteodată, papa Karlo; dar mai mult nimeni nu se ocupă de mine.
- De acum, mă voi ocupa eu de educaţia ta; aşa că bagă de seamă.
„Vai de capul meu!", gândi Buratino.

Pe iarbă, în jurul casei, pudelul Artemon se învârtea, alergând după păsări mici. Când ele se aşezau pe copaci, el înălţa capul, sărea în sus şi lătra îndelung.
„Ce frumos alungă el păsările!" se gândi cu invidie Buratino.

Din cauză că stătea ţeapăn la masă, parcă îl furnica tot corpul.
In sfârşit, masa chinuitoare se termină. Fetiţa îi porunci să se şteargă pe nas de cacao, îşi netezi rochiţa şi fundiţele, îl luă pe Buratino de mână şi-1 conduse în casă, pentru a-i face educaţie.

Artemon, pudelul isteţ, fugea prin iarbă şi lătra; netemându-se de el, păsările zburau vesele printre pomi, iar vântul mişca lin frunzişul copacilor.

- Scoate zdrenţele tale; ţi se vor da o hăinuţă şi pantalonaşi noi, spuse fetiţa.
Patru croitori: racul ursuz, Şeptallo, meşter singuratic, ciocănitoarea cenuşie cu moţ, un cărăbuş mare, Rogaci, şi şoricioaica Lizetta, făceau, din rochiţele vechi ale fetiţei, un costum frumos de băiat. Şeptallo croia, ciocănitoarea, cu ciocul, făcea găuri şi cosea, Rogaci, cu picioruşele-i din spate, răsucea aţa, iar Lizetta le tăia.

Lui Buratino îi fu ruşine să îmbrace vechiturile fetiţei, dar n-avu încotro. Suflând pe nas, el ascunse în buzunarul hainei noi patru monede de aur.

- Acum, aşază-te şi pune mâinile în faţă. Stai drept; nu te suci, spuse fetiţa, apucând o bucăţică de cretă. Vom studia aritmetica: tu ai în buzunar două mere...
Buratino clipi şiret din ochi.
- Minţi, n-am nici unul...
- Spun, repetă răbdător fata; să presupunem că în buzunarul tău sunt două mere. Cineva ţi-a luat un măr. Câte mere ţi-au rămas?
- Două.
- Gândeşte-te bine!...
Buratino se încruntă, gândind adânc.
- Două.
- De ce?
- Fiindcă n-am să dau un măr nimănui, măcar să mă bată!
- N-ai nici o aplicaţie pentru matematică, spuse cu amărăciune fetiţa. Hai să facem dictare! Şi ridică ochii ei frumoşi spre tavan.

- Scrie: „Trandafirul a căzut pe laba lui Azor". Ai scris?... Acum citeşte propoziţia aceasta minunată invers.
Noi ştim însă că Buratino nu văzuse niciodată, până atunci, nici toc şi nici cerneală.
Fetiţa repetă: „Scrie!", dar, în aceeaşi clipă, Buratino vârî nasul în călimară şi se sperie grozav când văzu că de pe nas îi cad picături de cerneală pe călimară.

Fetiţa dădu din mâini şi, de revoltă, îi căzură lacrimi din ochi:
-Eşti rău şi obraznic; trebuie sa te pedepsesc! Şi scoase capul pe fereastră:
- Artemon, du-1 pe Buratino în odaia întunecată!

Nobilul Artemon apăru în uşă, arătându-şi dinţii albi.
Îl apucă pe Buratino şi-1 trase spre odaia cu lucruri, unde, pe la colţuri, atârnau păianjeni mari. Îl închise acolo, apoi urlă, ca să-1 sperie bine, şi plecă din nou după păsări.

Fetiţa se aruncă pe patul ei dantelat, de păpuşă, şi începu să plângă pentru că a fost nevoită să se poarte aşa de aspru cu băieţelul de lemn. Dar, dacă ea s-a apucat să-i facă educaţie, trebuia s-o ducă până la capăt.
Buratino mormăia în odaia întunecată:
- Vai, ce proastă e fetiţa!... Unde s-a trezit ea să-mi facă mie educaţie!... Ea singură are cap de paiaţă şi corpul umplut cu vată...

În odaia cu lucruri se auzi un scârţâit, de parcă cineva scrâşnea din dinţii mărunţi.
- Ascultă, ascultă...
Buratino ridică nasul murdar de cerneală şi desluşi în întuneric, tocmai sub tavan, un liliac agăţat cu capul în jos.
- Ce vrei?
- Ai răbdare până la noapte.
- Încet, încet! foşniră păianjenii pe la colţuri; să nu ne legănaţi plasele şi să ne speriaţi muştele.

Buratino se aşeză pe o cratiţă stricată şi îşi sprijini obrazul în mâini.
I s-a întâmplat lui Buratino să fie în situaţii şi mai grele decât aceasta, dar îl revolta nedreptatea...
- Oare aşa se educă copiii?... Ăsta e un chin, nu educaţie!... Aşa să nu stai, aşa să nu mănânci!... Copilul n-a înţeles încă nici abecedarul, şi ea îl trimite la călimară... Desigur, câinele alergă după păsări, dar ei ce-i pasă!...

Liliacul suflă din nou.
- Aşteaptă să vină noaptea, Buratino, şi te voi duce în Ţara Proştilor; acolo te aşteaptă prietenii tăi, motanul şi vulpea, norocul şi veselia. Aşteaptă să vină noaptea!

Buratino fuge de la Fetiţa cu părul albastru. Ajutat de un liliac ajunge în Ţara Proştilor. Acolo îl aşteptau vulpea şi motanul. Cei doi îl conving să-şi îngroape banii. Pentru că Buratino nu pleca de lângă locul unde îngropase banii, vulpea se duce la poliţie şi spune despre acesta că este un hoţ periculos. Buratino este aruncat de către câinii poliţişti într-un heleşteu murdar. Face cunoştinţă cu locuitorii heleşteului, iar broasca ţestoasă Tortila îi dă o cheiţă de aur.
Buratino fuge din Ţara Proştilor şi-l întâlneşte pe Piero. Acesta îi povesteşte despre cheiţa de aur. Cheiţa era căutată şi de Karabas-Barabas, care îi cunoştea taina.

Buratino vrea să afle în orice chip, de la Caraba-Barabas, taina cheiţei de aur

Karabas-Barabas şi Duremar au trecut încet pe lângă peşteră. În timpul luptei de pe câmp, vânzătorul de lipitori tămăduitoare stătuse ascuns, de frică, după o tufă. După ce totul s-a terminat, el a aşteptat până ce Artemon şi Buratino s-au pierdut în iarba deasă, şi numai atunci a dezlipit cu multă greutate barba lui Karabas-Barabas de trunchiul pinului italian.
- Frumos v-a aranjat, băiatul! Va trebui să vă pun la ceafă vreo două duzini din cele mai bune lipitori, spuse Duremar.
- O sută de mii de draci! Să urmărim mai repede pe nemernici! urlă Karabas-Barabas.
Şi plecară amândoi pe urmele fugarilor. Dând la o parte iarba cu mâinile, ei se uitau la fiecare tufă şi căutau toate muşuroaiele.

Au observat fumul focului de lângă rădăcinile pinului bătrân, dar nu le-a trecut prin cap că în acea peşteră a îndrăznit să se ascundă omuleţul de lemn, şi încă să aprindă focul...
- Pe mizerabilul acela de Buratino am să-1 tai cu briceagul în mii de bucăţi! mormăi Karabas-Barabas.
De frică, fugarii din peşteră nici nu respirau. Ce era să facă acum? Să fugă? Dar Artemon, pansat peste tot, dormea adânc, deoarece câinele trebuie să doarmă 24 de ore, ca să-i treacă rănile!
- Putem oare lăsa câinele nobil de unul singur în peşteră?
- Nu, nu! căci dacă e vreo nădejde de salvare, atunci trebuie să ne salvăm împreună; iar dacă e vorba să pierim, atunci să pierim cu toţii! se consfătuiră Buratino, Piero şi Malvina, stând ascunşi în fundul peşterii.

Şi hotărâră să aştepte până dimineaţă, ca să astupe intrarea în peşteră cu crengi şi, pentru o mai grabnică însănătoşire a lui Artemon, sa-i facă o clismă.
- Totuşi aş vrea sa aflu de la Karabas-Barabas unde e uşiţa aceea pe care o deschide cheiţa de aur, spuse Buratino. După uşă se ascunde ceva minunat, ceva nemaipomenit, şi aceasta ne va aduce norocul.
- Ma tem să nu rămân fără voi, mi-e frică! se tângui Malvina.
- Dar Piero?
- Vai!... el ştie numai să facă versuri.
- O voi apăra eu pe Malvina, ca un leu! zise Piero, cu glasul răguşit, aşa cum vorbesc animalele mari de pradă. Voi încă nu mă cunoaşteţi!...
- Bravo, Piero, de mult trebuia să fii aşa!...

Şi Buratino porni în fugă pe urmele lui Karabas-Barabas şi ale lui Duremar. Nu după multă vreme, îi văzu.
Directorul teatrului de păpuşi stătea pe malul râului, iar Duremar îi punea pe cucui o compresă din frunze de măcriş.
De departe se auzea cât de grozav ghiorăia stomacul gol al lui Karabas-Barabas şi cât de plictisitor scâncea stomacul vânzătorului de lipitori.
- Senior, spuse Duremar, este absolut necesar să gustăm ceva; căutarea mizerabililor poate să dureze până noaptea târziu.
- Aş mânca acum un purcel întreg şi o pereche de răţuşte, răspunse posomorât Karabas-Barabas.

Şi prietenii se îndreptară spre hanul „La trei peşti albi", a cărui firmă se vedea pe un deal. Dar mai repede decât Karabas-Barabas şi Duremar, fugi într-acolo Buratino, ascunzându-se în iarbă, ca să nu fie observat.

Lângă uşa hanului, Buratino se apropie, pe nesimţite, de un cocoş mare, care, găsind un grăunte sau o bucăţică de intestin de pui, îşi scutura mândru creasta roşie, scormonind pământul cu ghearele şi chemând găinile ca sa le servească:
-Co-co-co!

Buratino îi întinse cu palma fărâmiturile prăjiturii de migdale.
- Serviţi-vă, seniorule, comandant suprem! Cocoşul privi sever la băieţaşul de lemn, dar nu se putu abţine şi-i ciuguli din palmă.
- Co-co-co!
- Senior, comandant suprem, aş vrea să pătrund în han, dar în aşa fel, încât să nu mă observe proprietarul. Am să mă ascund după coada dumitale superbă, multicoloră, şi dumneata ai să mă duci până la vatră. Bine?
- Co-co-co! pronunţă şi mai mândru cocoşul.

El nu înţelesese nimic, dar ca să nu arate că n-a priceput, se îndreptă maiestuos spre uşa deschisă a hanului. Buratino îl apucă de coaste, sub aripi, se ascunse după coada lui şi, ghemuit, pătrunse în bucătărie, tocmai lângă vatră, unde proprietarul pleşuv al hanului se agita, învârtind pe foc nişte tigăi şi frigărui.
- Ieşi afară, carne bătrână de supă! strigă proprietarul la cocoş, împingându-1 în aşa fel cu piciorul, încât cocoşul strigă disperat, zburând în ogradă, drept la găinile speriate.

Neobservat, Buratino se strecură lângă picioarele proprietarului şi se aşeză după un urcior mare de lut. În acelaşi timp, se auziră vocea lui Karabas-Barabas şi cea a lui Duremar.
Ploconindu-se, proprietarul hanului le ieşi în întâmpinare.
Buratino se vârî în urcior şi se ascunse acolo.

Buratino află taina cheiţei de aur

Carabas-Barabas şi Duremar se desfătau acum cu friptură de purcel. Cârciumarul le tot turna vin în pahare. Muşcând din piciorul de purcel, Karabas-Barabas se adresă cârciumarului:
- Prost e vinul acesta; ia toarnă-mi din urciorul acela... ...şi arătă cu mâna urciorul unde şedea acum Buratino.
- Senior, răspunse cârciumarul, urciorul acesta e gol.
- Minţi, ia arată...
Cârciumarul ridică urciorul şi-1 răsturnă. Ca să nu cadă, Buratino se sprijini din toate puterile, cu coatele, de pereţii urciorului.
- Parcă se vede ceva negru la fund, sforăi Karabas-Barabas.
- Parcă se vede ceva alb, întări Duremar.
- Seniorilor! să mi se facă puşchea pe limbă şi junghiuri la şale, dacă urciorul nu e gol.
- In cazul acesta, pune-1 pe masă, ca să aruncăm oasele în el.

Şi astfel, urciorul în care era Buratino fu pus între directorul teatrului de păpuşi şi vânzătorul de lipitori tămăduitoare. Pe capul lui Buratino căzură cojile de pâine şi oasele roase.

Karabas-Barabas bău mult vin, pe urmă îşi întinse barba spre focul vetrei, ca să se scurgă răşina de pe ea.
- Îl voi pune pe Buratino pe palmă, se lăuda el, şi cu cealaltă îl voi pocni aşa de tare, că nu va rămâne nimic din el.
- Mizerabilul, îşi merită soarta! întări Duremar; dar la început, eu i-aş aplica nişte lipitori ca să-i sugă tot sângele...
- Nu! bătu cu pumnul în masă Karabas-Barabas. O să-i iau mai întâi cheiţa de aur...

Se amestecă şi cârciumarul în discuţie, care aflase despre fuga omuleţilor de lemn.
- Nu e nevoie să vă obosiţi, domnilor, cu căutarea lui. Acuşi chem aici doi băieţi dibaci şi, până vă mai întăriţi cu vin, ei vor cerceta pădurea întreagă şi-1 vor aduce aici pe Buratino.
- S-a făcut. Trimite-mi aici băieţii, spuse Karabas-Barabas, întinzând spre foc tălpile-i uriaşe.
Se îmbătase şi începu să cânte cât îl ţinea gura:

Poporul meu e ciudat,
Prostuţ, căci e de lemn
Sunt stăpânul păpuşilor,
Iată cine sunt:
Karabas cel groaznic,
Karabas cel proslăvit...
Păpuşile înaintea mea
Se pleacă ca şi iarba.
Poţi să fii cât de frumoasă,
Eu am o biciuşca,
O biciuşca cu şapte capete.
Dau numai o dată din bici
Si poporul meu se face blând
Cântecele răsună.
Şi părăluţele s-adună
În buzunarul meu mare.
În buzunarul meu mare.

Atunci, Buratino, cu un glas sfâşietor, spuse din fundul urciorului:
- Descoperă taina, nenorocitule; descoperă taina!...

Luat prin surprindere, Karabas-Barabas strânse din fălci şi se holbă la Duremar.
- Tu ai spus asta?
- N-am spus eu asta!
- Atunci cine a spus ca eu să dezvălui taina?
Duremar era superstiţios şi, afară de aceasta, şi el băuse mult vin. Faţa i se învineţi şi se zgârci de frică, la fel ca o ciupercă.
Privindu-l, Karabas-Barabas începu şi el să clănţăne din dinţi.

- Dezvăluie taina! suflă iarăşi vocea misterioasă din fundul urciorului. Altfel nu te mai scoli de pe acest scaun, nenorocitule!
Karabas-Barabas încercă să sară, dar nu putu nici măcar să se urnească din loc.
- Ce-ce fel de ta-ta-ta-ină? întrebă el, bâlbâindu-se.
- Taina broaştei ţestoase Tortila, răspunse glasul.

De frică, Duremar se ascunse sub masă. Lui Karabas-Barabas i se descleştă falca.
- Unde e uşa, unde e uşa? suflă din nou vocea, ca vântul în horn într-o noapte de toamnă.
- Am să-ţi răspund, am să-ţi spun, numai taci, taci, şopti Karabas-Barabas. Uşa e la bătrânul Karlo, în cămăruţa lui, după vatra desenată...

Abia pronunţă el aceste cuvinte şi intră stăpânul hanului.
- Iată şi băieţii de încredere; pentru bani, ei o să aducă la dumneata, senior, chiar şi pe dracu, spuse el, arătând spre vulpea Alisa şi spre motanul Bazilio, care se opriseră în prag.
Vulpea scoase respectos pălăria veche.
- Senior Karabas-Barabas, ne veţi da, pentru sărăcia noastră, zece monede de aur, iar noi vă vom preda pe mizerabilul Buratino, fără să ne mişcăm de pe acest loc.

Karabas-Barabas, căută sub barbă, în buzunarul de la jiletcă, şi scoase zece monede de aur.
-Iată banii! Dar unde e Buratino?
Vulpea numără banii de vreo câteva ori, oftă, dădu jumătate motanului, apoi arătă cu laba:
- El se află în acest urcior, sub nasul dumneavoastră, domnule. Karabas-Barabas apucă furios urciorul de pe masă şi-1 aruncă pe podeaua de piatră. Buratino sări dintre cioburi şi din grămada de oase roase şi, în timp ce toţi ceilalţi rămăseseră cu gura căscată de surpriză, o zbughi afară, ca o săgeată, drept spre cocoş, care privea mândru, când cu un ochi, când cu celălalt, spre un vierme mort.

- Tu mi-ai făcut asta, umplutură bătrână de pârjoale! îi spuse Buratino, trăgând furios din nas. Ei, acum, zboară cât poţi de repede...
...şi se agăţă strâns de coada lui de general.
Neînţelegând nimic, cocoşul îşi desfăcu aripile şi începu sa fugă cu picioarele-i puternice. Buratino, după el, ca o vijelie, pe deal, peste drum, pe câmp, spre pădure.
Karabas-Barabas, Duremar şi stăpânul hanului se treziră, în sfârşit, şi săriră după Buratino. Dar oricât îl căutară ei cu privirea, nu-1 vedeau nicăieri; numai departe, în câmp, cocoşul zbura ca o săgeată. Dar, cum toţi ştiau că acesta e cam prost, nu i-a dat nimeni nici un fel de atenţie.

Pentru prima oară în viată, Buratino se află într-o situaţie disperată, dar, până la urmă, totul se termină cu bine.

Obosind, cocoşul cel prost abia mai fugea, cu ciocul deschis. Atunci Buratino îi dădu drumul:
- Du-te, generale, du-te la găinile tale, îi zise...şi se îndreptă într-acolo unde, prin frunziş, lucea atrăgător lacul lebedelor.
Iată şi pinul de pe deluşorul stâncos, iată şi peştera, împrejur, sunt împrăştiate crengile rupte şi iarba e călcată de urmele roţilor.

Lui Buratino începu să-i bată inima cu disperare.
Sări de pe movilită şi se uită sub rădăcinile scorburoase.
Peştera era pustie!... Nici Malvina, nici Piero, nici Artemon...
Pe jos, erau numai două petice. Ridicându-le, văzu că acestea erau din mânecile rupte din cămaşa lui Piero.
„Mi-a răpit cineva prietenii? Au pierit?", se întrebă Buratino, prăbuşindu-se la pământ, cu nasul înfipt adânc în nisip.
Abia acum înţelese cât de mult ţinea la prietenii lui. Lăsase pe Malvina să se ocupe de educaţia lui, pe Piero să-i citească chiar de o mie de ori la rând poeziile sale şi ar fi dat şi cheiţa de aur, numai să-şi vadă din nou prietenii.

În faţa lui, se ridică, fără zgomot, o moviliţă de pământ afânat şi ieşi o cârtiţă catifelată, cu lăbuţele roz, care strănută subţire de trei ori şi spuse:
- Sunt oarbă, dar aud foarte bine. A sosit aici un cărucior înhămat cu oi. În cărucior şedeau un vulpoi, guvernatorul Oraşului Proştilor şi niştie detectivi.
„Luaţi pe mizerabilii aceia care au bătut pe cei mai buni poliţişti ai mei în exerciţiul funcţiunii! Luaţi-i!", a ordonat guvernatorul. „Ham!", au răspuns detectivii, aruncându-se într-o fugă disperată spre peşteră.
Prietenii tăi au fost legaţi, aruncaţi în cărucior împreună cu baloturile şi duşi de aici.

Buratino sări şi o luă la fugă pe urmele roţilor. Înconjurând lacul, el ieşi în câmpul cu iarba deasă. Neavând nici un plan şi voind numai să-şi salveze prietenii, el merse, tot merse, şi ajunse până la râpă, unde noaptea trecută căzuse în brusturi. Jos, văzu heleşteul murdar, unde se afla broasca ţestoasă Tortila. Pe drum, spre heleşteu, cobora căruciorul tras de două oi slabe şi cu lâna smulsă.
Pe capră şedea un motan gras,gras de tot, cu ochelari de aur, ce întovărăşea pe guvernator ca un tainic sfătuitor. În spatele lui stătea îngâmfatul Vulpoi - guvernatorul... Pe baloturi, se aflau: Malvina, Piero şi Artemon, pansat pe întreg corpul, iar coada lui, atât de îngrijită întotdeauna, se târa ca o mătură în praf.
In urma căruciorului, veneau doi detectivi: Doberman-Pincer.

Deodată, detectivii ridicară boturile lor de câini şi zăriră deasupra râpei boneţica albă a lui Buratino.
În sărituri mari, pincerii începură să se urce pe panta abruptă. Dar, înainte ca ei să ajungă sus, Buratino, care nu mai avea cum să se ascundă şi nici cum să fugă, îndoi mâinile deasupra capului şi, ca o rândunică, se aruncă de pe locul cel mai abrupt jos, în heleşteul murdar, acoperit cu iarbă verde.

Făcând în aer o curbă, desigur că ar fi nimerit în heleşteul aflat în stăpânirea mătuşii Tortila, dacă n-ar fi suflat un vânt puternic. Dar Buratino. fiind uşor, pentru că era de lemn, fu apucat de vânt: acesta îl învârti, îl răsuci şi, căzând, nimeri drept în cărucior, pe capul guvernatorului Vulpoi. Luat pe neaşteptate, motanul gras, cu ochelari de aur, căzu de pe capră şi, fiindcă era laş si fricos, se prefăcu că a leşinat.

Guvernatorul Vulpoi, şi el un fricos nemaipomenit, începu să fugă pe deal. zbierând, ascunzându-se în vizuina bursucului. Dar bursucii se răfuiesc aspru cu asemenea musafiri şi deci nu fu primit tocmai prietenos.
Oile o zbughiră si căruciorul se răsturnă. Malvina, Piero şi Artemon se rostogoliră drept în nişte brusturi.

Totul s-a petrecut aşa de repede, încât dumneavoastră, dragi cititori, n-aţi fi reuşit să număraţi degetele de la o mână.
Dobermanii-Pinceri, în salturi mari, se aruncară de pe deal. Apropiindu-se de căruciorul răsturnat, au văzut pe motanul tras leşinat, pe omuleţul de lemn şi pe pudelul pansat aruncaţi în brusturi, care încotro. Dar guvernatorul Vulpoi nu se vedea nicăieri.
Dispăruse, de parcă intrase în pământ, acela pe care ei trebuia să-1 păzească aşa, ca pe ochii din cap. Primul detectiv, în disperarea lui de câine credincios, ridicând botul, scoase un răcnet. Al doilea detectiv făcu acelaşi lucru:
- Vai, vai, vai, vai, u-u-u!

Şi porniră să-1 caute peste tot. Dar, din nou urlară îngroziţi, fiindcă deja presimţeau biciul şi gratiile de fier.
Mergând pe drum, s-au înţeles să se înapoieze în Oraşul Proştilor şi să se justifice, dezvinovăţindu-se la circumscripţia poliţiei, minţind că guvernatorul a fost luat de viu în cer; şi dând umilitor din coadă, porniră într-acolo.

Buratino îşi pipăi încetişor trupul. Totul: picioarele, mâinile erau întregi. Apoi se târî până în brusturi şi dezlegă pe Malvina şi pe Piero. Fără să zică o vorbă, Malvina îl apucă pe Buratino de gât, dar, împiedicată de nasul lui lung, nu reuşi să-1 sărute.
Lui Piero i se rupseseră mânecile până-n cot, pudra albă i se ştersese de pe faţă şi, cu toată dragostea lui pentru poezie, se observa că are o figura roşie, obişnuită, ca a tuturor.
- Eu m-am luptat vitejeşte, spuse el cu vocea înăsprită. Dacă ei nu mi-ar fi pus piedică, n-ar fi reuşit să mă prindă.
- S-a luptat ca un leu, confirmă Malvina, luându-1 de gât şi sărutându-1 pe amândoi obrajii.
- Destul, destul cu atâtea pupături, bombăni Buratino. Să fugim. Pe Artemon îl vom târî de coadă.

Şi se apucară toţi trei de coada câinelui nenorocit, trăgându-1 pe deal în sus.
- Daţi-mi drumul, că merg şi singur, zise oftând pudelul pansat. Mă simt prost aşa!...
- Nu, nu se poate, că eşti prea slab.

Dar abia ajunseră până la jumătatea dealului, sus, că apărură Karabas-Barabas şi Duremar. Vulpea Alisa arătă cu laba spre fugari, motanul Bazilio mişcă din mustăţi şi şuieră înfiorător.
- Ha-ha-ha, vai ce bine! rânji Karabas-Barabas. Cheiţa de aur îmi cade singură în mână!

Buratino îşi făcu, în pripă, planul cum să se descurce din această nouă nenorocire. Piero o strânse pe Malvina în braţe, pregătindu-se să-şi vândă viaţa cât mai scump. De data aceasta însă nu era nici o sperainţă de salvare.
De sus, de pe deal, Duremar strigă:
- Pe pudelul, căţelul bolnav, să mi-1 daţi mie, Karabas-Barabas, ca să-1 dau lipitorilor, în heleşteu, că doar s-or mai îngrăşa.

Grăsunului Karabas-Barabas îi fu lene să coboare, de aceea, cu degetul plinuţ ca o sardea, chemă pe fugari:
- Veniţi, veniţi la mine, copilaşilor...
- Să nu vă mişcaţi! ordonă Buratino. Dacă e vorba să pierim, apoi să pierim în veselie! Piero, spune tu cele mai proaste poezioare de-ale tale! Malvina, râzi în hohote!
Cu unele mici neajunsuri, ea era un bun camarad. Îşi şterse lacrimile şi râse foarte batjocoritor pentru acei ce se aflau sus, pe deal.

Piero compuse imediat nişte versuri, urlându-le cu o voce stridentă.
De vulpea Alisa îmi pare rău,
Căci plânge băţul după ea.
Motanul Bazilio e cerşetor,
Hoţul de pisoi e ticălos.
Duremar al nostru-i prost
Şi urât ca o ciupercă încreţită.
Karabas, tu, Barabas,
Nu ne e frică nouă de tine...

În acelaşi timp, Buratino se strâmbă, aţâţându-i.
- Ei, tu, directorul teatrului de păpuşi, butoi vechi de bere, sac gras, umplut cu prostii! Coboară, coboară spre noi. Am să scuip în barba ta perpelită!

Drept răspuns, Karabas-Barabas urlă îngrozitor, iar Duremar ridică mâinile lui uscate spre cer.
- Îmi permiteţi să frâng gâtul acestor obraznici? zâmbi strâmb vulpea Alisa.
Încă o clipă şi totul ar fi luat sfârşit... Deodată însă lăstunii zburară, şuierând.
- Aici, aici, aici!
Deasupra capului lui Karabas-Barabas, zbură o coţofană, strigând tare:
- Mai repede, mai repede, mai repede!

Şi sus, pe deal. apăru bătrânul papa Karlo. Mânecile îi erau răsfrânte. În mână ţinea un băţ noduros, iar sprâncenele îi erau încruntate.
Împinse cu umărul pe Karabas-Barabas, cu cotul pe Duremar, mângâie cu băţul spatele, vulpii Alisa şi, cu cizma, aruncă la o parte pe motanul Bazilio.
După aceasta, aplecându-se şi privind de pe deal, în vale, unde se aflau omuleţii de lemn, rosti fericit:
- Buratino, fiul meu. obraznicule, eşti întreg şi sănătos; vino mai repede la mine!

In sfârşit, Buratino se întoarce acasă împreună cu papa Karlo, cu Malvina, Piero şi Artemon.
..........................................
Karabas-Barabas năvăleste în camăruţa de sub scară. El reuşeşte să-i convingă pe poliţişti să-l aresteze pe papa Karlo, dar ajung prea târziu la casa bătrânului. Acesta, împreună cu Buratino şi prietenii lui reuşiseră să fugă pe uşişa tainică.
..........................................
Ce se afla în spatele uşiţei tainice

În timp ce Karabas-Barabas se rostogolea ca un nebun şi-şi rupea barba, Buratino, înainte, şi după el Malvina, Piero, Artemon şi cel din urmă Karlo coborau pe o scară abruptă, de piatră, în subteran.
Papa Karlo ţinea în mână o lumânare. Lumina ei şovăitoare arunca umbre mari. fie de la capul ciufulit al lui Artemon, fie de la mâna întinsă a lui Piero, dar nu lumina întunericul unde cobora scara.
Malvina, ca să nu ţipe de frică, îşi pişcă urechile. Piero, ca întotdeauna, fără să gândească prea mult, bombănea poezioare:

Dansează umbre pe perete,
Nu-mi este frică de nimic.
Lasă să fie scara abruptă
Şi întunericul periculos,
Căci drumul ăsta subteran
Ne va duce totuşi undeva...

Buratino o luă înaintea tuturor şi boneţica lui albă abia se mai zărea, undeva, departe.
Deodată, se auzi ceva cazând, fluierând şi rostogolin-du-se, iar vocea lui plângătoare strigă:
- Veniţi, ajutor!

Artemon, uitând imediat rănile şi foamea, răsturnă pe Malvina şi pe Piero, şi, ca o vijelie neagră, se aruncă jos pe scară. Scrâşnea din dinţi. O vietate ţipa supărător.
Se aşternu apoi tăcerea. Numai Malvinei îi bătea inima ca într-un ceas deşteptător.
O lumină puternică se răspândi de jos, pe scară. Flacăra lumânării pe care o ţinea papa Karlo se făcu galbenă.
- Priviţi, priviţi mai repede! strigă mai tare Buratino.
Malvina, întoarsă cu spatele, începu să coboare în grabă scările, iar după dânsa, Piero, sărind. Ultimul coborî aplecat Karlo, pierzând în fiece moment pantofii lui de lemn.

Acolo jos, unde se termina scara abruptă, pe piatră, stătea Artemon, lingându-se. La picioarele lui, stătea întins guzganul omorât, Şuşara.
Cu amândouă mâinile, Buratino ridică perdeaua de pâslă putrezită, cu care era acoperită deschizătura din perete, şi de acolo, se revărsă imediat o lumină albastră.
Pătrunzând înăuntrul deschizăturii, văzură razele soarelui, ce cădeau de pe plafonul aplecat, printr-o fereastră rotundă.

Razele strălucitoare, cu firele de praf ce dansau în ele, luminau o cameră rotundă din marmură galbenă. În mijlocul ei, se afla un teatru de păpuşi de o frumuseţe nemaipomenită. Pe cortină, lucea un zigzag de fulger auriu. Din amândouă părţile cortinei, se ridicau două turnuri pătrate, colorate în aşa fel, de parcă erau clădite din cărămizi micuţe. Acoperişurile lor înalte, din tablă verde, luceau aprins.

Pe turnul din stânga, se afla un ceas cu ace de bronz. Pe cadran, în dreptul fiecărei cifre, erau desenate figurile zâmbitoare ale fetei şi ale băiatului.
Pe turnul din dreapta, era un geam rotund din sticlă multicoloră.
Pe acoperişul de tablă verde, deasupra ferestrei, stătea Greierele-Vorbitor. Cînd toţi, cu gura căscată se opriră în faţa teatrului minunat, greierul vorbi încet şi răspicat:
- Te-am prevenit, Buratino, că te aşteaptă primejdii îngrozitoare. Noroc că totuşi s-a terminat cu bine, deci s-a evitat un sfârşit tragic... Aşa-aşa!

Glasul lui era răguşit şi cam nemulţumit, fiindcă Greierul-Vorbitor, la rândul său, fusese şi el lovit cu ciocanul în cap şi, cu toată vârsta lui seculară, şi cu firea lui blândă, nu putea să uite ofensa adusă. De aceea, acum nu mai adăugă nimic, mişcă mustăţile de parcă ar fi scuturat praful de pe ele, se strecură undeva, într-o crăpătură singuratică, departe de aceste deşertăciuni.
- Ca să vezi, vorbi papa Karlo; eu, care credeam că vom găsi aici cel puţin o grămadă de aur şi de argint, am dat numai peste o jucărioară veche.

Şi apropiindu-se de ceasul încadrat în turn, bătu cu unghia în cadru şi, fiindcă lângă ceas, pe un cui de aramă, atârna o cheiţă, o luă şi întoarse ceasul.
Se auzi un tic-tac zgomotos. Acele se mişcară. Acul mare se apropia de douăsprezece, iar cel mic, de şase. Înăuntrul turnului se auzi un zgomot însoţit de un şuierat. Ceasul bătu sonor ora şase...

Imediat, pe turnul drept, s-a deschis o fereastră de sticlă colorată şi, de acolo, ieşi o pasăre pestriţă de metal, care, dând din aripi, cântă de şase ori:
- La noi - la noi, la noi - la noi, la noi - la noi... Apoi pasărea se ascunse, fereastra se închise şi începu să cânte o muzică de flaşnetă. Cortina se ridică... Nimeni, chiar papa Karlo, nu văzuse un aşa decor frumos.

Pe scenă era o grădină. Pe copacii mici, cu frunze de aur şi argint, cântau nişte grauri mecanici, de mărimea unghiei, într-un copac atârnau mere, nici unul mai mare decât un bob de mei. Sub copaci, se plimbau nişte păuni, care ridicându-se pe vârfuri, ciuguleau merele. În poieniţă, săreau şi se împungeau doi iezi, iar în aer zburau nişte fluturaşi, abia vizibili cu ochii.

Aşa trecu un minut. Graurii tăcură, iar păunii şi iezii se ascunseră în culise laterale. Copacii se scufundară deodată prin nişte deschizături speciale, sub podeaua scenei.
Pe fundal, începură să se împrăştie norii de voal.

Deasupra deşertului nisipos, apăru un soare roşu. În dreapta şi în stânga, din culise, se înălţară crengi de liane, asemănătoare şerpilor, iar pe o creangă atârna cu adevărat un şarpe boa. Pe o alta, se legăna, atârnată de cozi, o familie de maimuţe.
Aceasta era Africa.
Pe nisipul deşertului, sub soarele roşu, treceau animale. Din trei sărituri îşi făcu apariţia un leu cu coamă, care, deşi nu era mai mare decât o pisicuţă, părea totuşi fioros.
Un urs de pluş, cu umbrelă, şchiopăta pe labele de dindărăt, legănându-se.
Târându-se, apăru şi un crocodil nesuferit, cu ochişorii mici şi scârboşi, prefăcându-se blând. Totuşi, Artemon nu-1 crezu şi mârâi spre dânsul. Trecu în goană un rinocer, care, pentru mai multă siguranţă, purta în cornul lui ascuţit o minge de cauciuc.
Veni în galop şi o girafă cu gâtul încordat.
Trecu apoi un elefant, prietenul copiilor, deştept şi bun, ce dădea din trompa în care ducea o bomboană de soia.
Ultimul fugi în trap, un câine Şacal, îngrozitor de murdar şi sălbatic. Lătrând, Artemon se năpusti cu aşa putere, încât papa Karlo abia reuşi să-1 ţină de coadă, ca să nu sară pe scenă...

După ce au trecut animalele, soarele s-a stins numaidecât. În întuneric, au coborât nişte decoruri, iar din părţi au apărut câteva obiecte.
S-a auzit un sunet, de parcă ar fi trecut cineva cu arcuşul pe strune.

Felinarele mici de stradă s-au aprins. Pe scenă, era acum o piaţă de oraş. Uşile caselor se deschiseră şi omuleţii mici ieşiră în fugă, urcându-se în tramvaiul-jucărie.
Taxatorul dădu semnalul, vatmanul învârti manivela, un băieţandru se agăţă, poliţaiul fluieră şi tramvaiul o luă pe o stradă lăturalnică, între casele înalte. Trecură apoi un biciclist pe nişte roţi mici cât o farfurioară de dulceaţă şi un vânzător de ziare, cu ziarele de mărimea unei foi de calendar de perete, împăturite în patru.

Un cofetar împingea prin piaţă căruciorul lui cu îngheţată. Pe balconaşele caselor apărură nişte fetiţe şi-i făcură semn cu mâna, dar cofetarul, desfăcând mâinile, le răspunse:
- S-a mâncat totul; veniţi altă dată.
După aceasta, cortina căzu şi pe cer străluciră din nou zigzagurile fulgerului de aur.

Papa Karlo, Malvina, Piero nu-şi mai puteau veni în fire de mirare. Buratino, băgând mâinile în buzunar, ridică nasul şi spuse lăudăros:
- Ei, aţi văzut? Va sa zică, nu degeaba m-am bălăcit eu în noroiul mătuşii Tortila... In acest teatru vom pune noi comedia, ştiţi care? „Cheiţa de aur sau întâmplările minunate ale lui Buratino şi ale prietenilor lui". Karabas-Barabas va muri de necaz!
- Am să scriu eu această comedie, în versuri superbe, spuse Piero, frecându-şi fruntea încreţită.
- Eu am să vând îngheţată şi bilete, spuse Malvina. Şi dacă veţi găsi că am talent, voi încerca să joc eu rolul fetelor drăguţe...

- Ia staţi, copii... dar cu învăţătura cum rămâne? întrebă papa Karlo.
Toţi răspunseră într-un glas:
- Vom învăţa dimineaţa, iar seara vom juca la teatru...
- Apoi aşa copilaşi, spuse papa Karlo; eu, dragii mei, voi cânta din flaşnetă pentru înveselirea onoratului public, iar dacă vom pleca în turneu prin Italia, colindând oraşele, voi mâna calul şi voi fierbe ciorba de miel cu usturoi...

Artemon ascultă, îşi ciuli urechile, îşi răsuci capul, se uită cu ochi strălucitori la prieteni şi întrebă:
- Dar eu ce-o să fac? Buratino spuse:
- Artemon va avea în grijă averea teatrului, costumele şi decoraţiile şi îi vom da cheile de la cămară. In timpul reprezentaţiei, el va imita, în culise, răgetul leului, tropotul rinocerului, scrâşnetul dinţilor de crocodil, vuietul vântului, învârtindu-şi coada cu mare viteză, precum şi alte sunete necesare.
- Dar tu, dar tu, Buratino? întrebară cu toţii. Ce vrei să faci în teatru?
- Caraghioşilor, în comedia asta, eu mă voi juca pe mine însumi şi voi ajunge celebru în lumea întreagă!

Noul teatru de păpuşi dă prima sa reprezentaţie.

Cu o indispoziţie grozavă, Karabas-Barabas stătea înaintea vetrei. Lemnele ude abia pâlpâiau. Afară ploua cu găleata. Acoperişul găurit al teatrului de păpuşi curgea. Păpuşilor li se umeziră mâinile şi picioarele, şi nimeni nu voia să lucreze la repetiţie, nici chiar sub ameninţarea biciului cu şapte capete! Păpuşile nu mâncaseră nimic de trei zile şi şuşoteau ameninţătoare, atârnate de cui în cămară.

De dimineaţă, de când se deschisese casa, nu se vânduse nici un bilet la teatru. Dar cine s-ar fi dus să privească piesele plictisitoare, cu actorii flămânzi şi rupţi ai lui Karabas-Barabas?
Ceasul de pe turnul oraşului bătu ora şase. Karabas-Barabas se îndreptă posomorât spre sala de spectacol pustie.
- Dracu să-i ia pe toţi onoraţii spectatori, mormăi el, ieşind în stradă.
Acolo privi, clipi şi căscă o gură aşa de mare, de-ar fi putut să intre în ea, cu uşurinţă, o cioară.

Peste drum de teatrul lui, în faţa unui cort nou de pânză, se înghesuia mulţimea, neluând în seamă vântul umed, ce bătea dinspre mare.
La intrarea în cort, pe un piedestal, stătea un omuleţ cu nasul lung şi cu boneţică, ce sufla în trompeta-i răguşită, strigând ceva.
Publicul râdea, bătea din palme, şi mulţi intrau în cort.
Duremar, care, ca întotdeauna, mirosea a băltoacă, se apropie de Karabas-Barabas.
- Ehe-he-he, spuse el, adunându-şi toată faţa în încreţituri aspre, nu merge treaba cu lipitorile. Vreau să mă duc la ei, arătă Duremar spre cortul cel nou, şi să mă rog de dânşii ca să mă primească să aprind lumânări sau să mătur pe jos.
- Al cui este acest teatru blestemat? De unde a apărut el? răcni Karabas-Barabas.
- Păpuşile singure au deschis acest teatru, „Fulgerul", şi tot ele singure îşi scriu versurile şi le joacă.

Karabas-Barabas scrâşni din dinţi, îşi trase barba şi se îndreptă spre cortul cel nou. La intrare, Buratino strigă:

-Prima reprezentaţie a comediei atractive şi interesante din viaţa omuleţilor de lemn. E o întâmplare adevărată, despre felul cum noi am învins pe toţi duşmanii cu ajutorul deşteptăciunii, curajului şi cumpătului nostru.

La intrarea teatrului de păpuşi, într-o gheretă de sticlă, stătea Malvina, cu o fundă frumoasă în părul albastru, vânzând mereu bilete acelora ce doreau să vadă o comedie veselă din viaţa păpuşilor. Papa Karlo, îmbrăcat într-o haină nouă, de catifea, cânta din flaşnetă şi clipea vesel spre onoratul public.

Artemon scotea afară, de coadă, pe vulpea Alisa, care pătrunsese în cort fară bilet.
Motanul Bazilio, tot fară bilet, reuşise să fugă şi stătea acum în ploaie sub un copac, privind în pământ. Buratino, umflându-şi obrajii, sufla în trompeta-i răguşită:
- Reprezentaţia începe...
...şi fugi pe scară, ca să joace prima scena a comediei, în care se arăta cum bietul papa Karlo taie din buturugă un omuleţ de lemn, fără să ştie că acesta îi va aduce noroc.

Ultima veni la teatru broasca ţestoasă Tortila, ţinând în gură un bilet onorific din hârtie de pergament, cu colţurile de aur.

Reprezentaţia începu. Karabas-Barabas se întoarse plouat la teatrul său gol. Luă biciul cel cu şapte capete şi deschise uşa în cămară.
- Am să vă învăţ eu, leneşilor şi nemernicilor, cum trebuie să lucraţi şi să atrageţi publicul...
...şi pocni din bici. Dar n-a răspuns nimeni. Cămara era goală. Numai în cuier atârnau bucăţile de sfoară.
Toate pApuşile: şi Arlechin, şi fetiţele cu măşti negre, şi vrăjitorii cu bonete înalte, ascuţite, cu stele, şi cocoşaţii cu nasurile cât un castravete, şi arapii, şi câinii, toţi, toţi, toţi, fugiseră de la Karabas-Barabas.

Într-un urlet îngrozitor, el sări din teatru în stradă şi văzu cum ultimii dintre actori fugeau prin băltoace, spre teatrul nou, unde cânta vesel muzica, se auzeau râsetele şi aplauzele.

Karabas-Barabas reuşi să apuce doar un căţel de finet, cu nasturi în loc de ochi. Dar, nu se ştie de unde, răsări Artemon, îl apucă, îl răsturnă, luă căţelul şi fugi cu el spre cort, unde, în culise, pentru actorii flămânzi, era pregătită o ciorbă de miel cu usturoi...

Şi aşa, Karabas-Barabas a rămas în băltoacă, sub ploaie...

Legenda bradului de Crăciun

 

   Despre originea bradului de Crăciun, circulă mai multe legende, care  mai de care mai minunată prin mesajul ei plin de speranță și bucurie.

 

  În urmă cu mulți ani de zile, în seara de Crăciun, a venit pe lume Iisus Hristos. În acele vremuri, pe acele meleaguri era împărat Irod, un om foarte rău care auzind că a sosit pe lume Mesia, Împăratul lumii, a poruncit oamenilor săi sa fie uciși toți copiii de la doi ani în jos. Auzind acestea mama lui Iisus, s-a înspăimîntat și și-a luat fiul în brațe și cu ajutorul lui Dumnezeu a părăsit Bethleemul. Pe drum Fecioara Maria a auzit tropote de cai care veneau în urma ei. Atunci ea văzînd un stejar l-a rugat să-și coboare crengile-n jos și s-o ferească de oamenii lui Irod. Dar stejarului i se făcuse frică și o refuză pe Fecioara Maria. 

   Deodată, ea fu chemată de un brăduleț mic care pe dată o înfășură cu crengile sale exact în clipa în care oamenii lui Irod treceau călare prin acel loc. După ce călăreții se îndepărtaseră Fecioara mulțumi bradului pentru fapta săvîrșită și îi spuse:

- Cît vei trăi, bradule, să nu vestejești niciodată! Să fii mereu verde și iubit de toți copiii, iar stejarului îi spuse că toată viața lui să tremure fie iarnă, fie vară.

   Așa se explică faptul că iarna, de Crăciun bradul este prezent în casele oamenilor, fiind iubit de toți copiii și toți oamenii.

   O altă legendă spune că atunci cînd s-a născut Pruncul Iisus, îngerii au venit în jurul său. Au mai venit și păstorii care se aflau în apropiere. Dar drumul cel mai anevoios, l-au făcut cei trei magi, care veneau de departe tocmai pentru a se închina Împăratului lumii. Aceștia erau foarte învățați și știau că Mîntuitorul se va naște, așa că au pornit la drum, călăuziți de steaua sfîntă ce le lumina calea și le arăta drumul pe care să-l urmeze. Și bineînțeles cã nu puteau să se închine Fiului lui Dumnezeu fără un dar, care să arate dragostea și bucuria lor. Așa se face cã au luat cu ei aur, smirnă și tămîie dar ajungînd aproape de Bethleem, orașul unde s-a născut Mîntuitorul, au vrut să pună alături de darurile lor și o floare sau măcar o creangă de copac înverzit, fiindcă nu doar oamenii, ci întreaga natură se bucura de venirea lui Iisus. Dar, căutînd ei încoace și încolo, nu au găsit nici un copac înverzit, căci era iarnă și pomii își pierd acum veșmîntul lor de frunze și flori. Însă, pe vîrful unui deal au văzut un brăduț mic. Bucuroși l-au luat cu ei și atunci cînd au ajuns lîngă Maica Domnului și Pruncul Iisus au așezat bradul alãturi și au aninat darurile lor pe crengile sale verzi. 

   De a­tunci, bradul mai este numit și Pomul de Crăciun, în a­min­tirea minu­natei veniri pe lume a Mîntuito­ru­lui s-a păs­trat obiceiul ca în timpul sărbătorilor de iarnă să avem în casă un brad pe crengile căruia să așezăm globuri co­lo­rate, be­teală strălucitoare, fructe și lumînărele. Iar sub brad, copiii cuminți găsesc darurile mult așteptate. Prin prezența sa în fiecare casă, mirosind a cetină, bradul este simbolul bucuriei și al speranței, căci rămîne veșnic verde, aducîndu-ne în suflete bucurie și lumină.

 

   O altă legendă povestește despre un pădurar sărac care, în ajunul Craciunului, a dat peste un copil pierdut și înfometat. Cu toate că era foarte sărac, pădurarul i-a potolit foamea și i-a oferit adăpost peste noapte. A doua zi cînd s-a trezit, pădurarul a găsit în ușa colibei un pom minunat, cu ramurile scînteietoare. Băiețasul înfometat era, în realitate, copilul Iisus, iar bradul era răsplata dată padurarului pentru fapta sa bună.

 

    Legenda românească a bradului de Crăciun

   Cea mai frumoasă dintre legende este legenda populară românească care povestește că demult, tare demult, cînd picioarele sfinte ale Domnului Iisus mai pășeau pe acest pămînt, s-a iscat din senin o furtună, cum nu se mai pomenise. Grindina era cît oul de porumbel, vîntul smulgea pietrele din loc, iar cerul se întunecase ca la venirea nopții, măcar că era miez de zi.

    Iisus Hristos și Sfîntul Petru tocmai se aflau atunci pe drum, la marginea unei păduri și au cerut adăpost copacilor, care însă se ascundeau, care mai de care mai zgribuliți și mai înfricoșați. Mîndrii stejari și fagi nu au vrut să-i primească la adăpostul lor, pentru că abia își puteau păzi frunzișul bogat de urgia cerurilor - unde să-i mai adăpostească si pe cei doi călători? Merii și perii au spus că trebuie să-și apere fructele, sălciile și plopii s-au făcut că nu-i bagă în seamă și au tăcut.

  Dintre toți, doar bradul s-a învoit să le ofere adăpost. El a spus:

- Fructe mîndre pe care să le apăr nu am, frunzișul meu e făcut din ace ascuțite care nu se tem de grindină, oamenii mă ocolesc și mă socotesc nefolositor, dar dacă vreți să-mi cinstiți acoperămîntul cu prezența voastră, eu vă voi primi cum voi ști mai bine și am să învelesc trupurile voastre cu ramurile mele dese.

 Zis și făcut. Domnul Iisus și Petru au fost păziți cum nu se poate mai bine de bradul cel vrednic. Apoi, furtuna s-a oprit, iar soarele a răsărit din nou, mîndru pe cer.

  Atunci, ieșind din adăpostul cetinei, Iisus cuvîntă astfel către brad: 

- Dintre toti copacii, tu, bradule, ai fost cel mai vrednic, iar eu, prin voia Tatălui Meu, te voi răsplăti. Fie ca de azi înainte, iarna, tu să nu-ți mai lepezi frunzișul ca ceilalți copaci, ci să-l păstrezi veșnic. Apoi, fie ca acele tale înțepătoare să capete o mireasmă care să-i bucure pe oameni, să le dea putere și să le vindece bolile, astfel încît ei să te prețuiască cum se cuvine. Cît despre lipsa ta de rod, fie ca în miez de iarnă, cînd toate fructele pămîntului se vor fi terminat, oamenii să te împodobească și să pună pe ramurile tale toate bunătățile, iar atunci cînd se vor strînge în jurul tău, ei să se gîndească la Mine, pentru că tu ești copacul cel mai drag Mie.

   Numai ce zise acestea  Iisus dispăru, împreună cu Petre, într-o geană de lumină. A rămas în pădure însă bradul cel falnic, cu darurile sale nemuritoare, precum și această poveste murmurată de frunzișul copacilor, înfiorați de minunea dumnezeiasca.

De ce are bradul cetina veşnic verde?

   Legenda spune că, odinioară, toţi copacii îşi păstrau frunzele verzi la venirea iernii. Dintre aceştia, numai bradul a rămas, pînă în prezent, cu frunza neschimbată la sosirea anotimpului rece.

   Venise toamna. Toate păsările călătoare plecaseră spre ţările calde. Numai o pasăre tare mică nu putea să zboare după stol, umezindu-i-se ochişorii de lacrimi. Avea o aripă ruptă …

   Biata pasăre, cu inima plină de jale, se duse cu greu în padure, ca să ceară ajutor de la arbori.

Cu glasul duios, îi rugă pe copaci:

- Uitaţi, am aripa ruptă! Lăsaţi-mă să trăiesc între ramurile voastre pînă va sosi primăvara!
- Eu nu pot să te primesc, păsărică! răspunse ursuz fagul. Mi-ajunge că am grijă de ramurile mele. Pleacă de aici şi du-te la stejar!

- Nici eu nu pot! vîjîi stejarul răutăcios. Mă tem să nu-mi mănînci ghinda. Fugi, păsărică, în altă parte, de nu, îţi rup şi cealaltă aripă.

Cam în felul acesta o goniră pe sărmana păsărică şi ceilalţi arbori din codru, săraca de ea!

Disperată, sărmana pasăre s-a culcat în zăpadă, aşteptînd să moară, cînd auzi o voce:

- Ce faci, păsărică? 

   Era bradul.

- Nu mai ştiu unde să mă duc, bradule. Copacii m-au prigonit cu toţii şi nu vor să mă primească între ramurile lor. Uite, aripa mă doare şi nu mai pot să zbor. Au, Doamne, ce durere!

- Vino la mine! zise bradul, înduioşat de soarta bietei păsărele. Poţi rămîne cît vrei între ramurile mele!

Atunci păsărica se urcă şi-şi făcu culcuş între ramurile bradului.

  În noaptea aceea, vîntul friguros porni să sufle cu putere, semn că se apropia iarna. Frunzele arborilor se îngălbeneau şi cădeau la pămînt, una cîte una.

- Pot să scutur şi frunzele bradului? îl întrebă vîntul pe Moş Crivăţ, împăratul Vînturilor.

- Nu! hotărî Moş Crivăţ. De brad să nu te atingi deloc. Bradul a fost bun cu biata păsărică. Trebuie să avem şi noi milă de el.

   Se spune că, de atunci, bradul cel bun îşi păstrează frunzele verzi atît vara, cît şi iarna.

Fetița cu chibriturile

de H.C.Andersen

    Era frig cumplit și se făcea noapte. Era cea din urmă noapte a anului, noaptea de Anul Nou! Pe frigul și pe întunericul acesta mergea pe stradă o fetiță săracă, desculță și cu capul gol. Avusese ea pantofi cînd plecase de acasă, dar ce folos! Erau prea mari pentru dînsa; îi purtase mai intîi mama sa și fiindcă erau așa de mari, fetița i-a pierdut cînd s-a grăbit să treacă strada, din pricina că tocmai veneau în goană două trăsuri. Un pantof nu-l mai găsise, iar pe celălalt l-a șterpelit un băietaș; zicea că are să-l facă leagăn cînd are să aibă și el copii. Și acum, săraca fetiță mergea desculță și piciorușele ei erau vinete de frig.

   Ducea într-un șorț vechi o mulțime de cutii de chibrituri și o cutie o ținea în mînă. Toată ziua umblase așa și nu-i dăduse nimeni nici măcar un bănuț. Și acum era ostenită, flămîndă și pe jumătate înghețată de frig. Fulgii cădeau și se prindeau de părul ei lung și bălai care-i atîrna frumos în cîrlionți pe umeri – dar ea numai la frumusețe nu se gîndea! Nu mai putea de oboseală și s-a așezat într-un ungher între două case; una era mai ieșită în afară, așa că între două era un cotlon. Fetița s-a ghemuit strîngîndu-și picioarele sub dînsa, dar tot frig îi era. Acasă nu îndrăznea să se ducă, fiindcă nu vînduse nici o cutie de chibrituri și nu căpătase nici un bănuț măcar. Tatăl său avea s-o bată; de altfel și acasă era frig, pereții erau sparți și cu toate că astupase crăpăturile cu paie și cu zdrențe, vîntul tot răzbătea înăuntru. Mîinile îi erau aproape țepene de frig. Un chibrit ar fi strașnic acum; ce-ar fi să scoată unul, să-l aprindă și să-și încălzească degetele? A scos un chibrit și l-a aprins.

   Ce frumos ardea! Era o flacără caldă și limpede ca o lumînărică, o minunată lumînărică. Și deodată fetiței i s-a părut că șade în fața unei sobe mari de tuci, cu picioarele de alamă și cu tăcîm de alamă; în sobă era un foc zdravăn și fetița își atinse picioarele să și le încălzească…dar flacăra se stinse și soba pieri…și fetița se trezi ținînd între degete chibritul ars. A mai aprins unul și iar s-a făcut lumină. Zidul, acolo unde era luminat, s-a făcut străveziu ca un geam. Pe geam fetița văzu o odaie cu masa pusă; pe fața strălucitor de albă erau farfurii de porțelan și în mijloc, pe o farfurie, era o coșcogemite gîscă friptă, umplută cu prune și mere, din care ieșeau aburii.

   Și ce era mai minunat decît toate, gîsca a sărit din farfurie, a început să umble pe jos, legănîndu-se, cu furculița și cu cuțitul înfipte în spate, și s-a îndreptat chiar către fetiță. Dar deodată chibritul s-a stins și n-a mai rămas decît zidul gros și rece. A mai aprins un chibrit. Și deodată s-a văzut stînd lîngă un pom de Crăciun. Era mai mare și mai frumos decît acela pe care-l zărise pe geam la negustorul cel bogat. Pe crengile verzi erau o mulțime de lumînări aprinse și erau agățate poze colorate ca acelea din vitrinele magazinelor. Fetița a ridicat brațele în sus – și chibritul s-a stins.

   Lumînările s-au înalțat tot mai sus și deodată fetița a văzut că nu mai erau lumînări, erau stelele sus pe cer; una din ele a căzut, lăsînd în urma ei o dîră de lumină. 

- Acum moare cineva! a zis fetița. 

  Bunică-sa, singura ființă de pe lume care o iubise și pe dînsa, și care acum era moartă, îi spusese odată: „Cînd cade o stea, se urcă un suflet la cer.” Fetița a mai aprins un chibrit și flacăra a făcut lumină de jur împrejur; și în lumina strălucitoare s-a ivit bunica, strălucind și ea, cu zîmbetul ei bun și blînd. 

- Bunicuță! a strigat fetița. Ia-mă, ia-mă cu tine! Știu că ai să pleci și tu cînd se stinge chibritul, tot așa cum a plecat și soba cea caldă, și gîsca cea friptă, și pomul cel frumos! 

 Și repede a aprins și celelalte chibrituri care mai erau în cutie, fiindcă voia s-o mai ție pe bunica-sa, să nu plece. Și chibriturile au dat o lumină așa de mare, că se vedea mai bine decît ziua. Niciodată nu fusese mai frumoasă bunica; a luat-o în brațe pe fetiță și amîndouă s-au înălțat în strălucire și bucurie, și fetiței acum nu-i mai era frig, nici frică; era în cer. 

  A doua zi dimineață, în ungherul dintre cele două case, fetița cu obrajii roșii și zîmbet pe buze zăcea moartă, degerată de frig, în cea din urmă noapte a anului.

  Zorii Anului Nou s-au ridicat deasupra trupșorului mort, lîngă care erau împrăștiate o mulțime de cutii de chibrituri, una din ele cu toate chibriturile arse. A vrut să se încălzească; ziceau oamenii. Dar nimeni nu știa ce frumuseți văzuse ea și în ce strălucire intrase și ce bucurie mare îi adusese Anul Nou!

Legenda lui Moş Crăciun

A fost odată un păstor sărac, dar foarte bun la inimă. Tot ce avea el era turma de oiţe şi cîinele său ciobănesc.

             Într-o zi dînsul a plecat dis-de-dimineaţă în munţi ca oiţele lui să mai pască iarbă verde. Mult timp trecuse de cînd ciobanul plecase de acasă. Multe locuri umblaseră el şi oiţele sale în căutarea unor păşuni mai mănoase. Într-o seară, cînd timpul deja se răcise de-a binelea şi moşul se pornise spre casă, iată ca s-a stîrnit un vînt puternic, iar în văzduh se roteau agitaţi primii fulgi de zăpadă. Se făcu întuneric şi omul nu mai ştia încotro s-o apuce. Se rătăcise. Deodată cîinele vorbi cu glas omenesc:

   -Stăpîne, priveşte, pe cer a apărut o stea şi ea se mişcă. Să mergem într-acolo, poate vom găsi vreo aşezare omenească.

  Omul s-a mirat că un cîine poate vorbi, dar i-a dat bucuros ascultare prietenului său. După cîteva ore de mers, ei au ajuns la marginea unui oraş, în faţa unui grajd. Uşa era întredeschisă şi oiţele s-au strecurat încetişor înăuntru împreună cu stăpînul lor.

   Acolo se aflau mai multe vaci, boi, care s-au adunat în jurul unei iesle.Ciobanul s-a apropiat şi…ce să vadă? În iesle stătea culcat, pe fîn, un nou-născut, iar alături de el- o femeie tînără şi frumoasă care îl privea cu multă dragoste.

  Ciobanul a scos iute sumanul din spate şi a învelit-o cu grijă pe mamă şi pe copilaş.

  -Mulţumesc, om bun, dar mata ce te faci fără suman?

  -De mine să n-ai nici o grijă, femeie dragă. Eu mă voi strecura printre oiţele mele şi voi aştepta pînă se luminează de ziuă şi se potoleşte urgia ca să ne putem continua drumul. Ai grijă de copilaş să nu îngheţe.

  A doua zi, cu noaptea în cap, omul a crăpat uşa grajdului ca să poată ieşi, străduindu-se să nu trezească pe copilaş şi pe mama acestuia. Dar femeia s-a trezit şi l-a ajuns imediat, spunîndu-i:

  -Ai uitat să-ţi iei sumanul, păstorule!

  -Eu n-am uitat. Îl las ca să ai cu ce înveli copilaşul. Îmi fac eu altul cînd ajung acasă, că uite cîte oiţe am.

 -Mulţumesc, om bun, cum aş putea oare să te răsplătesc?

  -Îmi pare rău dacă ai crezut că am făcut-o aşteptînd vreo răsplată. Eu cred că fiecare om ar fi procedat în locul meu la fel.

 -Nu-i chiar aşa, a spus femeia. Eu îl voi ruga pe bunul Dumnezeu să te răsplătească pentru mărinimia de care ai dat dovadă.

  -Rămîneţi cu bine, a spus omul, şi a plecat mai departe.

   Deodată a simţit cum o putere divină l-a ridicat deasupra pămîntului şi el pluteşte printre norii de vată. Peste puţin timp în faţa lui apăru un chip cu barbă albă şi cu ochi buni, pătrunzători.

  -Bine ai venit în împărăţia mea, om bun. Cum te numeşti?

  -Crăciun.

  -Ei, moşule, povesteşte-mi, te rog, cum ai trăit toţi anii aceştia pe pămînt, ce fapte bune ai săvîrşit şi ce păcate ai avut.

 Moşul a înţeles că se află în faţa lui Dumnezeu. Căzînd în genunchi, el a spus:

  -Ce să-ţi povestesc, Doamne? Am trăit şi eu ca toţi oamenii. M-am străduit să fac doar lucruri bune, dar, ca oricare alt muritor, s-a întîmplat deseori să mai şi greşesc. Judecă-mă aşa cum crezi că o merit.

 -Ridică-te, Moş Crăciun. Eşti un om foarte modest şi cinstit. Eu de aici le văd şi le ştiu pe toate. Ai trăit o viaţă fără păcate şi ai făcut doar fapte bune. Ieri noapte l-ai învelit pe acel pruncuşor cu sumanul matale, fără să ştii că el este fiul meu, Iisus Hristos.

  -L-am învelit, Doamne, pentru că tare-mi sunt dragi copiii deşi eu nu i-am avut pe ai mei în viaţă, dar am dorit foarte mult.

 -Ştiu, Moş Crăciune.Şi deoarece îţi plac copiii şi eşti atît de bun, m-am gîndit să te rog ceva: n-ai putea matale să mă ajuţi în pregătirea cadourilor pentru toţi copiii de pe pămînt ca să-i bucurăm în fiecare an cu ocazia naşterii fiului meu?

  -Bineînţeles, Doamne, că aş putea şi aş face-o cu cea mai mare plăcere, dar am şi eu o rugăminte.

-Vorbeşte, moş Crăciun, nu te ruşina.

-Aş vrea nespus de mult să-i permiţi cîinelui meu să fie alături de mine, fiindcă el mi-a fost cel mai bun prieten în viaţa de pe Pămînt.

-Aşa să fie, Moş Crăciun. Chiar de azi poţi începe lucrul.

   De atunci, Moş Crăciun, ajutat de îngerii din cer, urmăreşte din înălţimile cerului purtarea fiecărui copil şi înscrie într-o carte mare, în dreptul fiecăruia, atît faptele bune, cît şi faptele rele, cu un condei de cleştar.

   În ajunul sfintelor sărbători de iarnă, el înhamă trei reni la sania sa, o încarcă ochi cu daruri pentru copiii care au fost cuminţi, au învăţat bine şi s-au purtat frumos, ascultînd de părinţi, de bunici, de învăţatori şi se pregăteşte să ne vină în ospeţie. Dar chiar înainte de a urca în sanie, cîinele se apropie şi zice:

 -Moş Crăciun, dar cu aceşti copii, care au mai primit cîte o notă rea la învăţătură sau la purtare , cum rămîne? Chiar nimic, nimic să nu le dăruim?

  -Păi, de ce n-au fost şi ei ascultători ca ceilalţi? Să-şi corecteze purtarea, notele şi la anul viitor poate le voi duce şi lor cadoul, răspunde moşul.

  -Moş Crăciun, nu se lasă căţelul, hai să-i iertăm de data aceasta, că sunt copii şi poate nu şi-au dat seama. Eu propun să le dăruieşti şi lor ceva , poate un cadou mai mic, dar să le adăugăm cîte o ceapă sau cîte un căţel de usturoi ca să se priceapă că noi suntem nemulţumiţi de data aceasta de purtarea lor şi sperăm că se vor corecta.

  -Bine, bine, spune moşul zîmbind pe sub mustăţi. Adă mai repejor şi pentru ei cîte un cadouaş, că iată întîrzii, dar am atîtea şcoli, case şi grădinițe de vizitat!!! Toată lumea mă aşteaptă lîngă Pomul împodobit cu globuri sclipitoare ca să serbăm împreună naşterea lui Iisus Hristos.

     Poți scrie o scrisoare Moșului Crăciun.

             Adresele oficiale ale Moşului:

-United States Postal Service - North Pole Holiday Postmark, Postmaster, 4141 -Postmark Dr, Anchorage, AK 99530-9998.

-Canada Post - Santa Claus, North Pole, Canada, H0H 0H0

-Royal Mail (Regatul Unit) - Santa Claus, Reindeer Land, SAN TA1

-Finlanda - Santa Claus' Main Post Office, Santa's Workshop Village, FIN-96930 Arctic Circle

Călin-Nebunul

de Mihai Eminescu

        Era odată un împărat ş-avea trei fete şi erau aşa de frumoase, de la soare te puteai uita, da la dânsele ba. Acu, cele două erau cum erau, da cea mijlocie nici se mai povesteşte frumuseţea ei. Acu câţi feciori de-mpăraţi şi de ghinărari au cerut-o, împăratul n-a vrut să le-o deie. Acu-ntr-o seară au venit trei tineri şi le-au cerut, da el n-a vrut să le dea. Acu ei au ieşit afară şi unul dintr-înşii a prins a fluiera cât s-a făcut un nor mare şi nu s-au mai văzut nici ei, nici fetele. Le-a răpit. Acu-mpăratul a scos veste-n ţară că cine-a găsi fetele le dă de nevastă. Acu-n satul cela a împăratului era un om ş-avea trei flăcăi.

    Doi erau cum erau, da unul era prost, şedea-n cenuşă şi-l chema Călin Nebunul. Ş-au zis acei doi fraţi: "Haidem şi noi să căutăm fetele-mpăratului". Da’ Călin a zis: "Hai şi eu cu voi". Ş-acei doi au zis: "Hai".
   Şi împăratul a zis că care s-a porni după fete le dă bani de cheltuială şi straie de primeneală. Acu ei au făcut un arc ş-au zis că unde l-a zvârli, până unde-a ajunge, acolo să poposească.

        A aruncat cel mare ş-a mers vreo două zile ş-a ajuns. A aruncat şi cel mijlociu şi tot aşa degrabă a ajuns. Da când a aruncat Călin Nebunul, a mers trei luni de zile, zi şi noapte, şi de-abia a ajuns. Acu ei, mergând pe drum, au gătit şi cremenea şi amnarul. De-abia au avut cu ce aţâţa oleacă de foc. Ş-au zis aşa ei înde ei că să păzească focul unul din ei cât or dormi ceilalţi doi, că dacă s-a stinge focul, îi taie capul celui ce-a păzit dintr-înşii. Acu s-au culcat cei doi, şi cel mare a rămas să păzească. Pe la miezul nopţii s-a auzit un vuiet grozav.
     Era un zmeu cu trei capete.
  - Cum ai putut să-mi calci moşiile de la tată-meu făr’ de voia nimănui? Hai la luptă!
   - Hai
   Şi s-au luptat ei, s-au luptat, pân’ acu l-a omorât pe zmeu şi a făcut din capetele lui trei căpiţi de carne. Acu se trezesc cei doi.
  - Uite, voi aţi dormit, da’ eu uite ce lupte am avut.
  Acu a doua noapte cel mijlociu era să stea de strajă. Iar pe la miezul nopţii se aude un vuiet.
- Cum ai putut să-mi calci moşiile lui tată-meu fără voia nimănui?
  Aista era cu patru capete.
- Hai la luptă!
- Ha!
  Şi l-a omorât şi pe acesta ş-a făcut patru căpiţi de carne din capetele lui. Acu, când s-au trezit ei, o-nceput să-i deie de grijă lui Călin Nebunul că să păzească bine focul. Acu el a treia noapte era să fie.
  Acu iar pe la miezul nopţii s-auzi un huiet mare. Un zmeu era  cu opt capete.
  - Hi! zice Călin Nebunul, că şi zmeul era năzdrăvan, şi ştia de dânsul – hai la luptă!
  - Hai!
  Cât se luptă, se luptă cât de cât să nu se deie zmeul. I-a tăiat Călin Nebunul o ureche ş-a picat o picătură de sânge ş-a stins focul. Ş-aşa, pi-ntuneric, s-o-nceput ei a lupta şi în sfârşit l-a omorât Călin Nebunul ş-a făcut opt căpiţi de carne. Acu ce să facă el? Foc nu-i. S-a luat el şi mergea aşa supărat prin pădure ş-a ajuns la un copac înalt şi s-a suit în vârful lui ş-a văzut în depărtare o zare de foc. Scoboară el şi se porneşte s-ajung-acolo şi-ntâlneşte un om pe drum.
  - Bună noapte!
  - Mulţumesc d-tale!
  - Da’ cine eşti d-ta?
  - Eu-s De-cu-sară.
   Călin Nebunul l-apucă şi-l leagă de un copac cot la cot. Mai merge el o bucată bună, şi mai întâlneşte un om.
  - Bună noapte.
  - Mulţumesc d-tale.
  - Da’ cine eşti d-ta?
  - Eu îs Miezu-nopţii.
   Ia şi pe-acela şi-l leagă iar de-un copac. Mai merge el înainte şi mai întâlneşte un om.
   - Bună noapte.
   - Mulţumesc d-tale.
   - Da’ cine eşti d-ta?
   - Eu îs Zori-de-ziuă.
  Îl leagă şi pe-acela. El i-a legat, că lui îi era frică să nu se facă ziuă. În sfârşit, ajunge el acolo. Acolo era o groapă mare ş-un cazan c-o pereche de pirosteie mari, şi-ntr-însul fierbea vreo două-trei vaci şi-mprejurul pirosteilor se cocea o turtă. Şi împrejurul ei dormeau doisprezece zmei şi două zmeoaice, mamele lor. Acu Călin Nebunul ia vreo doi tăciuni într-un hârb ş-un cărbune-n lulea şi, plecând, iacă, i-a venit aşa o miroznă de bună din demâncat, şi, luând o bucăţică, a curs apă clocotită pe urechea unui zmeu şi el a ţipat straşnic, că toţi s-au trezit şi l-au prins pe Călin Nebunul.
  Ş-au vrut să-l omoare şi el a zis:
 - Mă rog domniilor voastre, lăsaţi-mă, că sunt om sărac!
Da’ ei au zis aşa:
- Dacă tu ne-i aduce pe fata împăratului Roşu, noi te-om lăsa.
Da’ el a zis:
- Da’ de ce n-o luaţi d-voastră, că sunteţi mai mulţi şi mai tari?…
- Da’ noi suntem duhuri necurate, şi împăratul are un cocoş ş-un căţel. Noi, când ne-apropiem de palatul lui, cocoşul cântă şi căţelul bate, şi noi trebuie să fugim… Da’ tu-i putea mai bine, că eşti om pământean.
Da’ Călin Nebunul, viclean:
 - Haideţi şi d-voastră cu mine, că-s eu om pământean şi căţelul n-a bate, nici cocoşul n-a cânta.
  Da’ Călin Nebunul se uită şi vede-un voinic ca şi dânsul, legat cot la cot de-un copac, şi când a văzut că s-a pornit Călin Nebunul, el s-a smucit straşnic, încât au rămas mâinile la copac şi el a fugit. Şi ei merg, merg pân ce-ajung la poarta împăratului. Şi era o poartă mare de fier, că nu era-n stare să treacă nimeni afară de Călin Nebunul. Şi el s-a suit pe poartă ş-a zis zmeilor:
 - Hai să vă iau câte pe unul de chică să vă dau în ogradă. Şi lua tot lua câte unul şi cu paloşul le tăia capul, pân ce a tăiat la toţi. Ş-a intrat în ogradă, da împăratul, de grozav zid şi poartă ce avea, uşile erau toate deschise. Călin Nebunul s-a suit sus pe scări, şi scările erau de aur bătute cu diamant, ş-a intrat în casă unde dormea fata.
  Da’ era lună şi o mândreaţă afară, şi luna bătea în casă unde dormea fata. Da’ fata era aşa de frumoasă de cât de nepovestit. Călin Nebunul a sărutat-o şi i-a luat inelul de pe mână şi s-a dus. Când a ajuns la zmeii cei tăiaţi, le-a tăiat vârfurile limbilor la toţi doisprezece şi le-a pus în basma ş-a trecut poarta şi s-a pornit la drum. A mers pân ce-a ajuns la cazan. A putut prinde o zmeoaică ş-a tăiat-o, da una a scăpat. A luat pe degetul ista mic turta şi pe celălalt cazanul cu carne şi-ntr-un hârb oleacă de foc şi s-a pornit la drum.
  Ş-a ajuns la Zori-de-ziuă şi i-a dat o bucat’ de carne ş-o bucat’ de turtă, l-a dezlegat ş-a zis:
- Hai, du-te!
   Mai merge el, ajunge la Miezu-nopţii şi-i dă ş-aceluia o bucat’ de carne ş-o bucat’ de turtă şi-i dă drumul ş-aceluia. Când a ajuns la De-cu-sară, era mai mult mort de când era legat. Îi dă ş-aceluia o bucat’ de carne ş-o bucat’ de turtă şi-i zice:
- Du-te, bre, ‘n pace!
  Când a ajuns, n-a apucat a aţâţa focul, şi soarele acu era sus. Fraţii lui atâta dormise, c-acu-ntrase mai de-un stânjen în pământ. Când s-au trezit, a zis:
 - I, Călin Nebune, lung-a mai fost noaptea asta!
  Da’ Călin Nebunul nimica nu le-a povestit din ceea ce s-a petrecut cu dânsul noaptea. Au pregătit ei iar să se pornească ş-a zvârlit tot Călin Nebunul arcul ş-au mers ei aşa pân’ la Pădurea de aur. Când au ajuns acolo, le-a zis Călin Nebunul aşa:
 - Fraţilor, voi nu-ţi putea trece-n pădurea asta. Faceţi-vă voi o colibă aici şi staţi şi mă duc eu singur.
Aşa, el s-a pornit. Când a ajuns în mijlocul Pădurii cea de aur, fata cea mare a împăratului făcea de mâncat zmeului ei.
- Bună vreme, fată de-mpărat!
- Mulţumesc, d-tale, Călin Nebune. De numele d-tale am auzit, dar a vedea nu te-am văzut. Da’ fugi că dac-a veni zmeul te ucide.
- Da cât mănâncă zmeul tău!
Fata zice:
- Patru cuptoare de pâine, patru vaci fripte şi patru antaluri de vin. Zice:
 - Ia să văd eu, le-oi putea mânca?
Se pune Călin Nebunul şi mănâncă toate. Iaca, vine şi zmeul.
- Bună vreme, câne de zmeu!
 - Mulţumesc, Călin Nebune!
 - Am venit să iau pe fată. Na, hai la luptă!
- Stai, să mănânc ceva.
- Da’ că, zice, eu ţi-am mâncat mâncarea.
 - Cu atât mai bine, zice, eu sunt uşor şi tu eşti greu.
Şi se iau la luptă şi se luptă şi-l omoară Călin Nebunul. Pe urmă zice fetei:
 - Rămâi aici, că eu mă duc să scot cele două surori ale tale. Şi se porneşte. Ajunge-n mijlocul Pădurii cea de argint. Fata cea mijlocie făcea de mâncat ş-aceea. Da’ el, cum a văzut-o, i-a căzut straşnic de dragă.
- Bună vreme, fată de-mpărat!
 - Mulţumesc d-tale, Călin Nebune! De numele d-tale am auzit, d-a vedea nu te-am văzut.
  Da’ şi Călin Nebunul era frumos, şi fetei i-a căzut drag. Da’ fata-i zice:
 - Fugi, că dac-a veni zmeul te ucide!
 - Da cât mănâncă zmeul?
 - Opt cuptoare de pâine, opt vaci fripte şi opt antaluri de vin.
 - Adă-ncoace, să văd, oi putea mânca?
Şi mănâncă tot. Iaca, vine şi zmeul.
- Bună vreme, câine de zmeu!
- Mulţumesc, Călin Nebune.
- Hai la luptă!
- Stai, să mănânc ceva.
- Că eu ţi-am mâncat mâncarea!
- Mi-o fi mai uşor la luptă.
   Şi se iau, se luptă şi se luptă, şi-l omoară Călin Nebunul. Da lui aşa-i era de dragă fata, de a luat-o cu dânsul la Pădurea de aramă. Când a ajuns în mijlocul pădurii, ş-aceea făcea de mâncat. Aceea nu-l ştia, da văzându-l cu soră-sa a-nţeles.
- Unde-ţi este bărbatul tău?
 - La vânat, Călin Nebune. Da’ fugi, c-aista te omoară!
 - Cât mănâncă el?
 - Douăsprezece cuptoare de pâine, douăsprezece vaci fripte şi douăsprezece antaluri de vin.
- Ia să văd eu, oi mânca?
  Mănâncă Călin Nebunul, mănâncă, când la un antal de vin nu-l poate bea şi zice-aşa:
 - Cu atâta-i mai tare zmeul decât mine.
Iaca, vine şi zmeul.
- Bună vreme, câne de zmeu!
- Mulţumesc d-tale, Călin Nebune!
- Am venit să-ţi iau pe fată.
- Ba pe fată nu-i lua-o.
- Hai la luptă!
- Numai să mănânc ceva.
- Eu demâncatul ţi l-am mâncat!
- Eu oi fi mai uşor, tu mai greu. Hai la luptă!
- Hai!
 Se luptă, se luptă, cât de cât să nu să deie zmeul. Zice zmeul:
 - Hai, eu m-oi face o pară roşă, tu te fă o pară verde.
   Da’ el cu asta a greşit, că para roşă-i mai moale, para verde-i mai tare. Iaca, trecu pe-acolo o cioară pe sus. Şi-i zice zmeul:
 - Cioară, cioară, moaie-ţi aripa ta-n apă şi stinge para asta verde.
  Da’ Călin Nebunul zice:
- Împărate prenălţate, moaie-ţi aripa ta-n apă şi stinge para asta roşie.
   Cioara, când a auzit  ştii d-ta, a urcat-o – îndată s-a dus. După ce-a udat-o, a-nceput a ciupi dintr-însa, ş-atâta sânge a-nceput a curge, de umblai pân’ în genunchi. De acolo el s-a luat cu fetele şi s-a pornit. A ajuns în Pădurea de aur ş-a luat şi pe cea mare şi s-a pornit ş-a ajuns la fraţii lui.
  Ş-a zis aşa:
- Fraţilor, pe aste două le-ţi lua voi, dar asta mijlocie e-a mea; şi s-a culcat să doarmă.
   Şi fraţii s-au sfătuit aşa: ca să-l omoare nu se putea, da să-i taie picioarele şi să ieie fetele şi să se ducă la-mpăratul şi să zică că ei le-au scos. Şi i-au tăiat picioarele când dormea ş-au luat fetele şi s-au pornit (aşa era de trudit de lupte, încât n-a simţit când i-au tăiat picioarele).
   În zori de ziuă se trezeşte el. Se vede făr’ de picioare. Ce să facă? Da’ picioarele i le-au luat de acolo, că altmintrele el le-ar fi pus, că era năzdrăvan.
   S-a luat el încetişor ş-a intrat în Pădurea asta de aur. A mers vreo trei zile şi vreo trei nopţi ş-a ajuns la un palat, aşa de frumos, de nu te-ndurai să te uiţi la dânsul. Ş-a auzit un cântec aşa de jale, de i-a rupt inima. Se ia el încetişor şi se suie pe scările cele şi vede acolo pe voinicul ce-şi rupsese mâinile la zmei.
- Bună vreme, voinice!
- Mulţumesc d-tale, Călin Nebune, da’ ce-ai păţit?
  Şi el începe a-i spune toate câte-a păţit.
- Hai să fim fraţi de cruce!
 - Hai!
- Da d-ta cine eşti? l-întreabă Călin Nebunul.
- Eu, zice, sunt fecior de-mpărat, şi pădurile astea au fost toate a tătâne-meu şi ni le-a luat zmeii; da’ de când ai omorât pe zmei, acu iar suntem noi în stăpânire, şi eu pentru că-s făr’ de mâini trăiesc aici. Eu făr’ de mâini, tu făr’ de picioare, om trăi bine. Călin Nebunul se prinde cu mâinile de gâtul feciorului de-mpărat şi se primblă prin pădure. Aşa într-o zi, aude un foşnet în frunze. Da’ fratele lui cel de cruce zice aşa:
 - Eu m-oi apropia încetişor şi ţi-oi da drumul, şi tu prinde cu mâinile.
  Dându-i drumul, prinde pe zmeoaica cea scăpată şi zice aşa:
- Fă-mi mie picioare şi istuia mâini, ori te omorâm. Şi zmeoaică.
- Ia, aicea, ca de un stânjin de departe, este o baltă; vâră-te acolo, că-i ieşi cu picioare şi istălalt cu mâini.
 Da’ Călin Nebunul, mehenghiu:
 - Vâră-te tu întâi.
- Ei… ba vârâţi-vă d-voastră!
  Da’ Călin Nebunul rupe o crenguţă verde ş-o moaie-n apa ceea ş-o scoate uscată, ş-o-ncepe a pumni, ca ce-a vrut să-i usuce.
- Mă rog, nu mă bate, căci este la dreapta altă baltă.
   Călin Nebunul vâră o crenguţă uscată ş-o scoate verde, şi se vâră el acolo şi se scoate cu picioare şi celălalt cu mâini. Şi ia ş-o omoară pe zmeoaică, că ştia că-n orice vreme are să-i facă rău. De acolo ei se iau iar şi zice Călin Nebunul aşa:
   - De-acu eu mă duc să-mi caut pe nevasta mea, da-ntâi hai să mă duc într-un loc care ţi-am spus eu, la fata-mpăratului Roşu.
   Şi se iau şi se pornesc. Mergând ei printr-o pădure, aproape de curtea-mpăratului, o cules Călin Nebunul o basma de alune. Ajungând la poartă, a auzit un vuiet mare. Da’ ei erau îmbrăcaţi cu iţari şi cu cojoc şi-ncinşi cu chimiri. Da’ baba cea de la poartă era de-a noastră.
- Bună seara, mătuşă!
- Mulţumesc d-tale, voinice!
- Da’ ce-i aici, ce s-aude?
 - Se mărită fata-mpăratului.
 - Da’ cine o ia?
- Bucătarul, c-o ucis doisprezece zmei.
  Da’ Călin Nebunul îi zice-aşa babei:
- Mătuşă, iaca-ţi dau un căuş de galbeni, să-mi faci ce ţi-oi zice.
- Ţi-oi face, voinice.
  El a luat basmaua ceea de alune. Era basma de-a noastră – neagră, cu floricele împrejur   ş-a pus inelu-n mijloc ş-a zis aşa:
- Du, mătuşă, şi pune dinaintea împăratului, măcar că te-or ghionti şi te-or da afară, vârâ-te-aşa, cu de-a sila.
  Baba s-a dus ş-a intrat în ghionturi, ca acolo, ş-a pus pe masă, ş-a ieşit. Când i-a dat Călin Nebunul căuşul cel de galbeni, ea straşnic s-a bucurat… că ea nu cât să-l fi avut în viaţa ei, dar nici nu l-a văzut. Împăratul când a pus mâna pe basma, alunele a-nceput a durăi pe masă ş-a rămas inelu-n mijloc.
  Fata a zis:
- Iaca, tată, inelul meu, pe care nu se ştie cum l-am prăpădit.
Împăratul a-nceput a striga:
- Cine-a adus basmaua cu alunele?
   Logofeţii au spus că baba cea de la poartă. Degrab-au strigat să aducă cine a adus. Se ia Călin Nebunul şi intră. Da’ mirele, ţiganul, şedea pe trei perne de puf. Când a fost Călin Nebunul în pragul uşii, o perină a căzut de sub ţigan. Când a fost în mijlocul casei, a picat ş-a doua şi ţiganu-a zis: "Încet, să nu mă tăvăleşti". Când a fost lângă-mpăratul, a căzut ş-a treia perină, că de! ţiganului nu i se cădea să şadă.
 Zice-mpăratul:
- Cum, voinice, inelul fetei mele a ajuns la d-ta?
 - Împărate prenălţate! Iaca cum şi iaca cum.
   Da’ ţiganul:
 - Ce spui minciuni, că eu am ucis zmeii…
 Da’ Călin zice:
- Împărate, s-aducă toţi zmeii, să vezi: este vârful limbilor?
   A adus, şi cu adevărat nu era. Atunci el le-a scos şi i le-a arătat. Atunci împăratu-a strigat s-aducă calul cel mai bun din grajd şi-a legat pe ţigan la coada calului, ş-a pus ş-un sac de nuci ş-a dat bici calului… Unde pica nuca, pica şi bucăţica din ţigan.
 Acu-mpăratul a zis:
- De-acu, voinice, mi-i fi ginere.
- Da’ Călin a zis:
 - Ba nu, împărate, că mie alta mi-a căzut dragă, da eu am un frate de cruce aici cu mine, tot fecior de-mpărat, s-o ieie-acela.
   Şi l-a adus, deşi fata ar fi vrut mai degrabă după Călin Nebunul; dar, dă, cu istălalt era potrivită. Ş-a făcut o nuntă straşnică, de-a ţinut vreo trei săptămâni; luminaţii, lăutari, ce nu era.
- De-acu mă duc să-mi găsesc pe-a mea.
   Cât plângeau ei şi stăruia, da’ n-a putut să-l potrivească să rămână. Ş-a pornit. Când a ajuns el la casa tătâni-său, era un palat straşnic ş-un cârd de porci, şi-l păştea un băieţel ca de vro şapte ani. Că de când îi tăiase picioarele, acu era vreo opt ani de zile.
- Bună vreme, băieţele!
- Mulţumim d-tale, bade!
- Cine şade-n curţile ieste?
- Ia, nişte voinici care au luat nişte fete de-mpărat, care le luase zmeii.
- Da’ cum trăiesc ei, pe care fete au luat?
- Cel mai mare a luat pe fata cea mare, cel mijlociu a luat pe cea mică.
- Da’ cea mijlocie?
- Aia au pus-o de păzeşte găinăria.
- Da’ tu a cui eşti?
- Mama-mi spune că-s a lui Călin Nebunul, cine-a mai fi acela…
   Da el, când a auzit aşa, numai el ştia inima lui, că dă, să ierţi mata, cinstita faţa matale! era a lui.
 - Da’ mă rog, bade, ajută-mi a da porcii-n ocol.
 Merg porcii, merg, când o scroafă nu vrea să intre.
   Călin Nebunul a trântit cu drucu-n scroafă. Ea a-nceput a ţipa alergând, porcii toţi după dânsa. Decât a auzit ei ş-au ieşit afară ş-au început a striga, care-i acolo de bate porcii? Da’ Călin Nebunul intră-n ogradă. Ei, cum l-au văzut, l-au cunoscut. Şi s-au sculat îndată şi s-au pus în genunchi înaintea lui.
 - Iartă-ne, frate, că ne cunoaştem greşeala.
 Da’ Călin a zis aşa:
- Ba nu, fraţilor, hai să facem o bombă de fier, şi noi să ne punem tustrei alături, ia-aşa, cum faci cruce. Ş-o aruncaţi unul din voi în sus, că-i ştiut că pe care-a cădea, acela-i vinovat.
  Ş-au aruncat în sus, ş-a căzut pe cei doi şi i-a făcut mii de fărâme.
    Şi el a făcut o nuntă straşnică. Da’ el nu era aşa tare la inimă ca să ţie pe-acelea de rău, ca aceia pe asta a lui, el tot ţinea ca la cumnatele lui. Ş-a făcut un bal straşnic, şi eram şi eu acolo… şi ei au făcut o ulcicuţă de papară şi m-au dat pe uş-afară. Da’ mie mi-a fost ciudă, şi m-am dus în grajd şi mi-am ales un cal cu şaua de aur, cu trupul de criţă, cu picioare de ceară, cu coada de fuior, cu capul de curechi, cu ochii de neghină, ş-am pornit p-un deal de cremene: picioarele se topeau, coada-i pârâia, ochii pocneau. Ş-am încălecat pe-o prăjină şi ţi-am spus o minciună, ş-am încălecat pe-o poartă şi ţi-am spus-o toată.

Fetița surdo-mută 

de Edmondo de Amicis

    N-aş fi putut să sfîrşesc mai bine luna mai, decît cu vizita de azi dimineaţă. Sunase clopoţelul şi alergam să deschid, cînd auzii pe tata că strigă cu totul cuprins de mirare:

— Ce, tu eşti, Gheorghe?

Era grădinarul ce-l avusesem la vila noastră din Chieri.

Plecînd de la noi, şi-a aşezat familia la Cordova şi a plecat în Grecia, unde a lucrat trei ani la drumul de fier. Debarcase numai în ajun la Genova şi venea chiar de la gară. A cam îmbătrînit, însă este tot vesel şi rumen la faţă. Tata îl chemă în casă, dar el nu primi şi întrebă îndată cu sfială, făcîndu-se foarte serios:

— Vă rog, spuneţi-mi ce-mi face familia? Cum merge micuţa mea Gigia?

— Toţi erau foarte bine, acum vreo două zile, răspunse mama, care, recunoscînd glasul lui Gheorghe, venise la intrare.

Gheorghe se înveseli.

— Slavă ţie, Doamne! grăi el, cu totul înduioşat. Nu în-drăzneam să mă duc la Institutul de surdo-muţi, pînă nu voi afla mai întîi ce face Gigi, biata fată! Îngăduiţi-mi, vă rog, să-mi las aici legătura asta, ca să mă reped pînă acolo. Sunt trei ani de cînd n-am văzut-o!

Tata îmi spuse:

— Du-te şi tu cu el, Enrico.

— Iertaţi-mă, vă rog, numai un cuvînt, zise grădinarul în pragul uşii.

Tata îl întrerupse zicîndu-i:

— Dar, ia spune-mi, treburile cum ţi-au mers?

— Bine! răspunse el. Mulţumesc lui Dumnezeu! Am strîns ceva parale. Dar vreau să întreb: a învăţat ceva mica mea mută? Cînd am lăsat-o era ca un biet dobitoc, nu price-pea nimica, sărmana fiinţă! De, ce să spun? Eu nu mă prea încred în făgăduielile şcolilor astea. A învăţat semnele? Nevastă-mea mi-a scris în mai multe rînduri: fata noastră învaţă să vorbească, face progrese! Însă eu îmi ziceam: Ce-mi foloseşte mie, că ea vorbeşte prin semne, dacă nu ştiu să le fac şi eu?! Cum o să ne înţelegem! Biata fetiţă! Acelea sunt bune ca să se înţeleagă între ei: un nenorocit cu altul. Dar bine şi atît! Dar cum merge de altfel? Spuneţi-mi, vă rog?

Tata zîmbi uşor şi îi zise:

— Nu-ţi spun nimic, o să vezi singur; du-te, du-te, şi nu-i răpi nici măcar un minut din fericirea de a te revedea.

   Plecarăm. Institutul e aproape. Pe cînd mergem cu paşi grăbiţi, grădinarul îmi vorbea cu mîhnire:

— Săraca fată! Să se nască ea cu aşa un păcat! N-am avut nici măcar fericirea s-o aud zicîndu-mi tată; şi ea nu m-a auzit niciodată zicîndu-i fata mea! Cînd mă gîndesc că n-a rostit şi nici măcar n-a auzit în viaţa ei grăindu-se un singur cuvînt, mă cuprinde groaza. Nu ştiu cum să-i mulţumesc domnului acela milostiv, care a plătit cheltuielile de intrare în Institut. Păcat că n-a putut s-o primească înainte de a fi împlinit opt ani. E de trei ani acolo. Acum are unsprezece anişori. Ia spune-mi, domnule Enrico, a crescut? E veselă?

— Mai ai puţină răbdare şi o să o vezi singur! îi răspunsei eu, iuţind pasul.

— E departe Institutul? întrebă el. Eram plecat cînd a dus-o nevastă-mea acolo, aşa că nu ştiu unde e!... Mi se pare că am ajuns! adăugă.

Într-adevăr, tocmai sosisem. Intrarăm în sala de vizite şi un îngrijitor veni să ne întrebe ce poftim.

— Sunt tatăl copilei Gigia Voggi, zise grădinarul, te rog cheam-o îndată!

— Fetele sunt în curte! răspunse îngrijitorul. Mă duc să vestesc pe doamna profesoară!

Gheorghe nu mai putea nici să vorbească, nici să stea la un loc de neastîmpăr, se uita la tablourile de pe pereţi, fără să vadă nimica.

    În sfîrşit, uşa se deschise şi intră o profesoară ţinînd de mână o fată îmbrăcată cu o rochiţă albă, vărgată cu roşu şi cu un şorţ alb. Tatăl şi copila se priviră mai întîi o clipă, apoi scoaseră un ţipăt şi se aruncară unul în braţele altuia.

Fetiţa plîngea şi se ţinea cu amîndouă mîinile de gîtul tatălui său.

Tatăl se depărta puţin ca să o privească de sus pînă jos, apoi zise cu bucurie:

— Ce mult a crescut! Ce frumoasă s-a făcut, săraca fată! scumpa mea mută! Doamnă, dumneata eşti profesoara ei? Te rog, spune-i să-mi facă cîteva semne, doar voi înţelege ceva din ele. O să mă silesc să le învăţ şi eu cu încetul. Te rog, spune-i să-mi zică ceva, aşa cum vorbeşte ea!

Profesoara zîmbi şi spuse copilei rar şi lămurit, uitîndu-se drept în faţa ei:

— Cine este domnul care a venit să te vadă?

Iar fetiţa zîmbi şi răspunse cu un glas gros, straniu, oarecum sălbatic, dar foarte limpede:

— Este tata!

Grădinarul se dădu un pas înapoi şi strigă ca un nebun:

— Vorbeşte! Se poate! Se poate, Doamne, aşa minune! Vorbeşte, fata mea? Spune-mi, vorbeşte sau visez? Apoi o luă în braţe şi o sărută de mai multe ori pe frunte.

— Doamnă profesoară! grăi el, spune-mi te rog, cum s-a făcut aceasta? Eu credeam că vorbeşte prin semne, şi văd că vorbeşte, vorbeşte ca oamenii. Te rog, desluşeşte-mi şi mie minunea aceasta?

— Domnule, răspunse profesoara, metoda semnelor nu se mai întrebuinţează. Acum avem o altă metodă nouă. N-ai auzit despre aceasta?

— Nu ştiu nimic! răspunse grădinarul, uimit. Lipsesc de trei ani din ţară, poate chiar că mi-a şi scris nevasta şi eu n-am înţeles. Sunt cam greu de cap. O, dragă fetiţă, acum mă înţelegi, îmi auzi glasul! Ia răspunde-mi mie, mă auzi? Auzi ce-ţi spun eu?

— Nu, omule! zise profesoara, nu-ţi aude glasul, pentru că este surdă; înţelege după mişcarea buzelor cuvintele ce i se spun, dar n-aude vorbele şi n-aude nici măcar pe acelea pe care le pronunţă. Le spune pentru că am învăţat-o literă cu literă, cum trebuie să mişte buzele şi limba, şi ce suflare trebuie să scoată din piept şi din gît ca să-şi formeze glasul. Grădinarul asculta cu gura căscată şi nu pricepea nimic.

— Spune-mi, drăguţă! zise el fetiţei, vorbindu-i la ureche, îţi pare bine, că s-a întors tata?

El aşteptă răspunsul. Fetiţa se uită nedumerită la el şi nu scoase nici o vorbă. Tatăl se tulbură.

Profesoara zîmbi, apoi zise:

— Nu ţi-a răspuns pentru că nu ţi-a văzut mişcarea buzelor. I-ai vorbit la ureche. Întreab-o iarăşi, uitîndu-te drept în faţa ei.

Tatăl repetă întrebarea, uitîndu-se la ea:

— Îţi pare bine că s-a întors tata şi că n-o să mai plece?

Fetiţa care se uitase bine la gura lui, răspunse desluşit:

— Da, îmi pare bine că te-ai întors, dar să nu mai pleci niciodată!

Tatăl o sărută, nebun de bucurie, apoi ca să se încredinţeze că într-adevăr vorbeşte, îi puse o mulţime de întrebări:

— Cum o cheamă pe mama ta?

— Antonia.

— Dar pe surioara ta?

— Adelaida.

— Cum se numeşte Institutul acesta?

— Institutul surdo-muţilor.

— Ştii să-mi spui cît face doi ori zece?

— Douăzeci!

   Şi, pe cînd ne aşteptam să-l vedem rîzînd de fericire, el deodată începu să plîngă. Erau însă lacrimi de bucurie.

— Fii cu inimă, îi zise profesoara. Trebuie să te bucuri, iar nu să plîngi: nu vezi că-ţi întristezi fata?

Grădinarul luă mîna profesoarei şi o sărută de mai multe ori, zicînd:

— Îţi mulţumesc din adîncul inimii, scumpa mea doamnă! Iartă-mă, nu sunt vrednic să-ţi mulţumesc precum s-ar cuveni!

— Să nu crezi că fetita dumitale ştie numai să vorbească, adăugă profesoara. Ea ştie să scrie şi să citească, face socoteli şi cunoaşte numele tuturor obiectelor trebuincioase. Ştie de asemenea şi puţină istorie şi geografie. Acum e în clasa a II-a normală; cînd le va face şi pe celelalte două, o să ştie să se apuce de vreun meşteşug. Avem mulţi şcolari de-ai noştri în serviciul negustorilor, şi ei servesc pe muşterii tot aşa de bine ca oricare altul sănătos.

Grădinarul înmărmurise, parcă i se întunecase mintea. Se uita la fată, scărpinîndu-şi fruntea. Parcă-ar fi vrut să mai întrebe ceva şi nu cuteza.

Profesoara porunci îngrijitorului să cheme o elevă din clasa pregătitoare, o fetiţă cam de opt anişori, ce intrase de curînd în institut.

— Fetiţa aceasta, zise profesoara, este dintre acelea pe care le învăţăm cele dintîi elemente. Iată cum procedăm: vreau să o fac să scoată sunetul e. Bagă de seamă.

Profesoara deschise gura, cum o deschidem cînd rostim acest sunet, şi făcu semn fetiţei să o deschidă şi ea tot aşa. Copila o imită. Atunci profesoara îi făcu semn să scoată glasul. Copila se sili, dar în loc de e, grăi o.

— Nu, spuse profesoara, nu este bine.

Şi apucînd amândouă mîinile fetei, îşi puse una pe gît şi alta pe piept, apoi repetă e. Copila, simţind mişcarea gîtului şi a pieptului profesoarei, deschise gura şi pronunţă foarte limpede pe e.

Tot astfel, profesoara o puse să pronunţe pe c şi d, şi alte sunete, ţinînd mereu pe pieptul său mînuţele copilei.

— Ai înţeles acum? zise ea grădinarului.

Bietul om înţelesese, dar părea şi mai mirat decît înainte de a fi înţeles.

— Aşa le învăţaţi să vorbească? întrebă el, după un minut de gîndire, uitîndu-se la profesoară. Aveţi atîta răbdare, să vă ocupaţi de ele, luîndu-le în parte una cîte una? Şi aceasta o faceţi timp de ani întregi? O Doamne, dar dumneavoastră sunteţi nişte fiinţe sfinte, nişte îngeri! Nici nu se află pe pămînt vreo plată vrednică de o asemenea răbdare! Ce să mai zic, săracul de mine, cînd văd asemenea minuni. Lasă-mă, te rog, să mai vorbesc puţin cu fiica mea!

Şi luînd-o la o parte, începu s-o întrebe şi ea să-i răspundă.

Bietul om rîdea cu ochii plini de lacrimi, bătîndu-şi genunchii cu palmele şi se uita la fiica sa, uimit de bucurie că o auzea vorbind, apoi întrebă pe profesoară, dacă i se îngăduie să mulţumească domnului director.

— Domnul director nu este acasă, răspunse profesoara. Dar poţi să mulţumeşti unei alte persoane. Aici, fiecare copilă este dată în îngrijirea unei alte copile mai mari, care-i ţine loc de soră mai mare sau de mamă. Fata dumitale este îngrijită de o surdo-mută de şaptesprezece ani, o fată foarte bună, fiica unui brutar. Ea-ţi iubeşte copila şi ţi-o îngrijeşte de minune. Sunt doi ani de cînd o piaptănă, o ajută să se îmbrace, o învaţă să coasă, îi cîrpeşte rufele şi-i ţine de urît.

-Gigia, spune-mi cum o cheamă pe măicuţa ta de aici?

Fetiţa zîmbi şi răspunse:

— Caterina Giordano! Apoi întorcîndu-se spre tatăl său adăugă: E foarte bună cu mine!

Îngrijitorul ieşi din odaie la un semn făcut de profesoară şi se întoarse îndată însoţit de o surdo-mută blondă, voinică, cu chipul vesel şi îmbrăcată tot ca fetiţa, dar cu şorţul cenuşiu. Ea se opri în pragul uşii, roşie la faţă şi avînd capul plecat, dar zîmbind. Era mare şi zdravănă ca o femeie în toată firea, dar chipul îi era copilăros.

Gigia alergă la ea, o luă de mînă ca pe o copilă şi o duse la tatăl său, zicîndu-i cu vocea sa cea groasă:

— Caterina Giordano!

— Ah! Dragă copilă, exclamă tatăl Gigiei, întinzînd mîna ca să o mîngîie, însă o retrase îndată şi adăugase: Bună copilă! Dumnezeu să-ţi ajute şi să-ţi dea toate fericirile. Eu, care-ţi urez binele, sunt un lucrător cinstit, un sărman părinte, şi-ţi urez aceasta din tot sufletul!

Surdo-muta mîngîia mereu pe mica Gigia, surîzînd şi ţinînd ochii în jos. Grădinarul vorbea întruna şi se uita la dînsa ca la o icoană.

— Dacă vrei, poţi să-ţi iei astăzi fata, zise profesoara.

— Dar cum să nu vreau! Desigur! O iau cu mine la Condova şi o aduc mîine.

Fetiţa ieşi ca să se pregătească de plecare şi tatăl său continuă: Sunt trei ani de cînd n-am văzut-o! O iau cu mine la ţară, dar vreau mai întîi să mă plimb puţin cu ea prin oraş, ca să o vadă toţi. Vreau să mă duc cu ea pe la prietenii mei, ca s-o audă ce bine vorbeşte. Ah, Doamne! Frumoasă zi fu şi asta. Zi de dulce mîngîiere! Mulţumescu-ţi ţie, Doamne!

Fetiţa sosi şi tatăl îi zise: Ia-mă de braţ, drăguţă. Vă mulţumesc din tot sufletul la toţi şi toate. O să mai vin înadins, ca să vă mulţumesc!

     Apoi, oprindu-se pe pragul uşii, rămase puţin pe gînduri şi, lăsînd jos mîna fetei, se întoarse şi zise:

-Sunt sărac, cu toate acestea vreau să dau şi eu partea mea acestui institut! şi, scoţînd punga, luă din ea o monedă de douăzeci de lire în aur şi o puse pe masă.

— Nu, nu, domnule! zise profesoara. Ia-ţi banii, eu nu-i pot primi. Ia-i, îi vei da directorului, cînd îl vei vedea, dar sunt sigură că nici el n-o să ţi-i primească. Ai muncit prea mult, ca să-i cîştigi; păstrează-i! Noi îţi suntem tot aşa de recunoscători pentru generozitatea ce ai arătat, ca şi cum i-am fi primit.

— Ba nu! zise grădinarul, îi las deocamdată aici, şi apoi vom vedea.

Dar profesoara îi băgă moneda în buzunar, fără ca să-i dea timpul de a o împiedica.

Atunci, el nu mai cuteză să zică nimic, dete din cap şi luîndu-şi ziua bună de la profesoară şi de la tînăra surdo-mută, îşi luă fetiţa de mînă şi plecă pe uşă, spunîndu-i vesel:

— Haide, haide, drăguţa mea, vino draga tatii!

     Iar fetiţa, plină de bucurie, cum ieşi pe poartă, grăi cu glasul ei cel gros:

     - Ce soare mare!

Moş Nicolae- legendă şi adevăr 

     

Sfîntul Nicolae s-a născut în Orientul Mijlociu, la aproximativ 350 de km Nord-Vest de la Betlehem, în secolul al patrulea. Născut în cetatea Patara din ţinutul Lichiei, din Asia, Sf. Nicolae (în limba greacă "biruitor de popor") s-a dovedit de timpuriu alesul Domnului, uimind de mic copil prin minunile pe care le făcea. După ce i-au murit părinţii, Nicolae şi-a împărţit averea săracilor şi a întemeiat mănăstirea Sionului de lângă Mira, capitala Lichiei, călătorind ca prelat la Ierusalim. A fost episcop la Myra (astăzi Kale), în oraşul său natal, Lycia, aflat lîngă coasta Turciei de astăzi, iar aniversarea morţii lui este  pe 6 / 19 decembrie. Moş Nicolae deschide sezonul sărbătorilor de iarnă, Crăciunul şi Anul Nou şi este generos nu numai cu cei mici, dar şi cu cei mai mari, adulţii. În seara de 5/18 decembrie cizmuliţele sau ghetuţele sunt bine lustruite în fiecare casă. Oamenii obişnuiesc să le pună apoi la intrarea în casă, aşteptînd daruri.  Moş Nicolae are grijă de orice membru al familiei, fiind sfîntul mai tuturora, prietenul şi protectorul celor în necaz. Tot în popor se spune că iarna începe la Sf. Nicolae. În această zi de 6/19 decembrie Moşul îşi scutură barba, deci trebuie să ningă. În această zi, se spune: "A întinerit Sf. Nicolae". De regulă, de ziua lui apare pe un cal alb (zapada care cade in luna decembrie).  În ziua de Sf. Nicolae ziua începe să se mărească: ". De ziua lui se se pun crenguţe de pomi fructiferi în apă pentru a înflori de Anul Nou, ocazie cu care se prognozează şi rodul livezilor pentru anul viitor..    Creştinii acelor timpuri au păstrat memoria numeroaselor sale minuni (readucerea la viaţă a unui corăbier căzut de pe catarg, vindecarea unor boli incurabile, oprirea, prin rugăciune şi post a furtunii de pe mare ș.a.). În ultima parte a vieții s-a retras la mănăstirea ctitorită de el, a Sionului, unde a fost înmormîntat la 6 decembrie 352. După opt ani, împăratul Justinian a ridicat la Constantinopol o biserică, în cartierul Vlaherne, cu hramul numelui său. Ducîndu-se vestea că din mormîntul său izvorăște mir, creştinii din întreaga lume au făcut pelerinaj, vindecîndu-se de boli incurabile. La noi, de Moş Nicolae, copiii cuminți primesc, pe lîngă dulciuri şi jucării, o legătură de nuieluşe frumos colorate, iar cei mai puţin cuminţi primesc o nuieluşă adevărată care să le amintească de o eventuală pedeapsă.  Sfântul Nicolae ca moş care aduce daruri copiilor a apărut în Scandinavia, cu multe mii de ani înainte de Hristos.

La creştinii din Republica Ghana, moşul care aduce daruri vine din junglă, în timp ce în Hawaii el coboară din barcă. În districtul german Berchtesgaden, 12 tineri îmbrăcaţi în paie şi avînd măşti care reprezintă animale dansează în urma Sfîntului Nicolae, sunînd din talăngi. După ce oferă daruri fiecărei case în parte, tinerii dau gazdele afară făcîndu-se că le bat, un fel de pedeapsă simbolică pentru eventualele rele săvîrşite. Şi în Germania, Sfîntul Nicolae vine cu un aghiotant care poartă nume diferite. Sfîntul Nicolae are aici un sac în spate şi un băţ în mînă, în timp ce aghiotantul este o fiinţă înspăimîntătoare. În Danemarca, cel care aduce daruri cară un sac în spinare şi este purtat de reni. Copiii pregătesc o farfurie cu lapte sau o budincă de orez, în speranţa că aceasta va fi mîncată de elfi, personaje despre care se crede că îl ajută pe aducătorul de daruri.

Polonezii cred că darurile vin de la stele, în timp ce ungurii spun că ele sunt aduse de îngeri.

În Siria, cadourile vin cu o cămilă tînără în ziua de 6 ianuarie. Copiilor italieni le aduce daruri personajul La Befana, despre care se crede că a refuzat să-i conducă pe înţelepți la Bethleem cînd aceştia i-au trecut pragul, motiv pentru care La Befana îşi petrece timpul mergînd din casă în casă pentru a-l găsi pe Copilul Hristos.

În mănăstirile şcoală, tinerele eleve îşi agăţau şosete la uşă cu bilete pentru Sfîntul Nicolae în care îşi lăudau cuminţenia (de aici obiceiul scrisorilor pentru Moş Crăciun), iar dimineaţa le găseau pline cu fructe glasate sau bomboane (maica stareţă citea biletele şi făcea daruri ca din partea Sfîntului Nicolae).

Dupa reforma protestantă din secolul XVI multe ţări din Europa au renunţat la sărbătorirea zilei de 6 Decembrie. Olandezii însă au păstrat aceasta tradiţie catolică şi chiar şi azi, mulţi copii îl aşteaptă pe Sinter Klaas (Saint Nicholas - Sfîntul Nicolae) în ziua de 6 decembrie.

În unele țări Moşul aduce şi crenguţe argintii (crenguţe subţiri ce se dau cu un strat de bronz) odată cu darurile. Copiii neascultători sunt avertizaţi de părinţi că vor primii doar crenguţele dacă nu sunt cuminţi (de aici şi asocierea dintre băţ şi Sfântul Nicolae, băţ folosit la cuminţirea obraznicilor). Obiceiul acesta, al venirii lui Moş Nicolae, este foarte vechi la români şi este unul dintre cele mai importante sărbători ale anului, în special pentru copii.

Moș Nicolae, legende

    Una dintre cele mai cunoscute legende este a celor trei surori, fetele unui nobil sărac, care datorită situației financiare precare nu se puteau mărita.
Se spune că atunci cînd fata cea mare a ajuns la vremea măritișului,cel ajuns deja cardinal, Nicolae, a lăsat noaptea, la ușa casei nobilului,un săculeț cu aur. Povestea s-a repetat întocmai și cînd a venit vremea de măritiș pentru cea de a doua fată. Cînd i-a venit vremea și celei dea treia fete, nobilul a stat de pază să afle cine-i cel care le-a făcut atîta bine fetelor lui. 
   În noaptea cu pricina, nobilul a stat de pază și l-a văzut pe cardinal cum a lăsat săculețul cu aur. 
   Se spune că Sfîntul Nicolae s-a urcat pe acoperiș și a dat drumul săculețului prin hornul casei,într-o șosetă pusă la uscat și de aceea a apărut obiceiul agățării șosetelor de șemineu.
   Cînd tatăl fetelor a văzut una ca asta, Nicolae l-a rugat să păstreze secretul, dar bineînțeles că acesta nu a putut fi ținut. 
De atunci,oricine primea un cadou neașteptat îi mulțumea lui Nicolae pentru el.
Cei trei săculeți de aur făcuți cadou fetelor de nobil au devenit simbolul Sfîntului Nicolae sub forma a trei bile de aur. 

  O altă legendă spune că, după călătoria pe care a făcut-o în Țara Sfîntă,încercînd să meargă pe urmele lui Iisus, Nicolae s-a întors în țara lui pe mare. 
  O furtună teribilă s-a abătut pe mare și corabia stătea gata să se rupă. Nicolae a stat și s-a rugat la Dumnezeu, iar marinarii au rămas surprinși de oprirea neașteptată a furtunii. 
  De atunci, Sfîntul Nicolae a devenit patronul marinarilor și al călătorilor.

  O altă legendă spune că erau odată trei studenți teologi care călătoreau spre Atena,unde doreau să studieze. Ei au înnoptat la un han și au fost atacați de proprietarul acestuia, jefuiți, omorîți și apoi rămășițele lor ascunse.
Cardinalul Nicolae călătorea pe același drum și a înnoptat la același han.Noaptea el a visat despre crima săvîrșită și l-a luat la rost pe proprietarulul hanului, aflînd astfel locul unde cei trei tineri fuseseră îngropați. Nicolae i-a dezgropat și s-a rugat mult la Dumnezeu, iar cei trei tineri au înviat.

  În Franța, istoria se referă la răpirea a trei copii de către un măcelar.
Sfîntul Nicolae s-a rugat mult și i-a ajutat pe părinți să-și recupereze copiii întregi. 
 De atunci Sfîntul Nicolae a devenit patronul copiilor și al școlarilor.

  În secolul X, Țarul Vladimir al Rusiei a călătorit la Constantinopole(astăzi Istanbul) și auzind de povestirile minunate despre Sfîntul Nicolae a decis să-l facă patronul spiritual al Rusiei. 

  În secolul al XI-lea, rămășițele Sfîntului Nicolae au fost furate (sau descoperite) de marinari italieni și depuse în Bari (Italia). Acolo sînt și în ziua de azi, iar o mănăstire a fost construită pentru credincioșii aflați în pelerinaj către Țara Sfîntă, veniți să se închine la moaștele Sfîntului Nicolae. Se spune că moaștele Sfîntului Nicolae emană din cînd în cînd un miros dulceag.

  De-a lungul secolelor Sfîntul Nicolae a devenit unul dintre cei mai populari sfinți, în amintirea și celebrarea lui fiind ridicate mii de biserici (cîteva sute sînt doar în Anglia), iar chipul lui a fost pictat mai mult decît al oricărui alt sfînt (excepție făcînd Sfînta Fecioara Maria).

  Aniversarea morții Sfîntului Nicolae, pe 6 decembrie / 19 decembrie(345 A.D. sau 352A.D.) este aproape de sărbătoarea Crăciunului, de aceea, în multe țări, acestea s-au contopit. 
În Germania însă, Olanda, Elveția, România, și alte cîteva țări europene aceste două sărbători au continuat să se sărbătorească separat. 

  În mod tradițional, copiii primeau în noaptea de 5 spre 6 decembrie daruri sub formă de bomboane, prăjituri, mere și nuci. În unele locuri copiii își puneau ghetuțele la ușă în ajunul zilei de Sfîntul Nicolae și a doua zi dimineață le găseau pline de bomboane, prăjituri, portocale și fructe uscate.
În Olanda copiii își primeau cadourile în saboti de lemn.
În mănăstirile - școală, tinerele eleve își agățau șosete la ușa cu bilete pentru Sfîntul Nicolae în care își lăudau cumințenia (de aici obiceiul scrisorilor pentru Moș Crăciun), iar dimineața le găseau pline cu fructe glasate sau bomboane (maica stareță citea biletele și făcea daruri ca din partea Sfîntului Nicolae). 
După reforma protestantă din secolul XVI multe țări din Europa au renunțat la sărbătorirea zilei de 6 Decembrie. 
Olandezii însă au păstrat aceasta tradiție catolică și chiar și azi, mulți copii îl așteaptă pe SinterKlaas (Saint Nicholas - Sfîntul Nicolae) in ziua de 6 decembrie. 

   La începutul secolului XVII, olandezii emigrați în Statele Unite ale Americii au fondat New Amsterdam, care din 1664 a devenit cunoscutul New York. În cîteva decade, sărbătoarea comemorării Sfîntului Nicolae s-a întins pe teritoriul Statelor Unite ale Americii.
Iar Sinter Klaas a devenit repede Santa Claus (Moș Crăciun) pentru majoritatea americanilor.

  În nordul Germaniei, după reforma protestantă, Sfîntul Nicolae a fost înlocuit de Krist Kindl (Pruncul Sfînt), de aceea, aici, Santa Klaus nu are origine bisericească, ci una păgînă, dupa zeul germanic Thor, care conducea o calească trasă de două capre pe nume Cracker (Spărgătorul)și Cruncher (Rontaila). 
Catolici, ortodoxi și chiar protestanți continuă să-l sărbătorească pe Sfîntul Nicolae și în ziua de astăzi.
   Prin generozitatea sa față de cei lipsiți de ajutor, și în special față de copii, Sfîntul Nicolae continuă să rămînă un model de înțelepciune, dragoste și milostenie.

  În Romania, Sfîntul Nicolae, cunoscut ca Moș Nicolae, vine în fiecare an, în noaptea de 5 spre 6 Decembrie cu daruri atît pentru copii,cît și pentru adulți. 
În seara zilei de 5 Decembrie, ghetele și cizmele sînt curățate, lustruite și puse la ușă în casa fiecărui român.
Moș Nicolae are grijă de fiecare membru al familiei și el pune cîte un cadou mic (în general dulciuri sau fructe) în ghetele sau cizmele fiecăruia. În unele părți ale țării, Moșul aduce și crenguțe argintii (crengute subțiri ce se dau cu un strat de bronz) odată cu darurile. Copiii neascultători sînt avertizați de părinți că vor primi doar crenguțele dacă nu sînt cuminți (de aici și asocierea dintre băț și Sfîntul Nicolae, folosit la cumințirea obraznicilor). 

Obiceiul acesta, al venirii lui Moș Nicolae, este foarte vechi la români și este unul dintre cele mai importante sărbători ale anului, în special pentru copii.

Muma lui Ştefan cel Mare 
             de Dimitrie Bolintineanu
I
Pe o stîncă neagră, într-un vechi castel,
Unde cură-n poale un rîu mititel,
Plînge şi suspină tînăra domniţă,
Dulce şi suavă ca o garofiţă;
Căci în bătălie soţul ei dorit
A plecat cu oastea şi n-a mai venit.
Ochii săi albaştri ard în lăcrimele
Cum lucesc în rouă două viorele;
Buclele-i de aur cad pe albu-i sîn,
Rozele şi crinii pe faţă-i se-ngîn.
Însă doamna soacră lîngă ea veghează
Şi cu dulci cuvinte o îmbărbătează.

II
Un orologiu sună noaptea jumătate.
În castel în poartă oare cine bate?
- "Eu sunt, bună maică, fiul tău dorit;
Eu, şi de la oaste mă întorc rănit.
Soarta noastră fuse crudă astă dată:
Mica mea oştire fuge sfărămată.
Dar deschideţi poarta... Turcii mă-nconjor...
Vîntul suflă rece... Rănile mă dor!"
Tînăra domniţă la fereastră sare.
- "Ce faci tu, copilă?" zice doamna mare.
Apoi ea la poartă atunci a ieşit
Şi-n tăcerea nopţii astfel i-a vorbit:
- "Ce spui, tu, străine? Ştefan e departe;
Braţul său prin taberi mii de morţi împarte.
Eu sunt a sa mumă; el e fiul meu;
De eşti tu acela, nu-ţi sunt mumă eu!
Însă dacă cerul, vrînd să-ngreuieze
Anii vieţii mele şi să mă-ntristeze,
Nobilul tău suflet astfel l-a schimbat;
Dacă tu eşti Ştefan cu adevărat,
Apoi tu aice fără biruinţă
Nu poţi ca să intri cu a mea voinţă.
Du-te la oştire! Pentru ţara mori!
Şi-ţi va fi mormîntul coronat cu flori!"

III
Ştefan se întoarce şi din cornu-i sună;
Oastea lui zdrobită de prin văi adună.
Lupta iar începe... Duşmanii zdrobiţi
Cad ca nişte spice, de securi loviţi.

Steagul cu cap de lup

       de Dumitru Almaș

   Cel mai viteaz şi mai înţelept rege al dacilor, strămoşii noştri, a fost Decebal. Încă de pe cînd era băieţaș era curajos, drept, cinstit, milos cu cei în suferinţă.

Și vreau să vă spun că nu numai cu oamenii, ci şi cu animalele se purta cu grijă şi milă. 

   Într-o zi, umblînd cu prietenul său Duran prin pădurile din preajma Sarmizegetusei, a găsit un pui de lup căzut într-o prăpastie. Era mic, abia făcea ochi şi în cădere îşi rupsese un picior. Tremura, scheuna, părea gata să moară. Decebal l-a dus în cetate, i-a legat piciorul rupt între lopăţele şi l-a adăpostit într-o şură. Cînd s-a vindecat, a crescut mai mare şi mai voinic decît un cîine ciobănesc. Era domesticit, blînd cu cei buni şi aprig cu cei răi. Avea părul sur, aspru, gît gros, picioare puternice şi colţii ascuţiţi. Cînd se înfuria, scotea un scheunat subţire, ca un şuier, de care toţi cîinii şi chiar oamenii se înspăimîntau. Poate de aceea Decebal l-a numit Şuier şi l-a învăţat să adune vînatul săgetat de el în pădure.

  Odată, pe vreme de iarnă cu nameţi mari, Decebal s-a răzleţit de ceata vînătorilor. Şi iaca, într-o poiană, s-a năpustit asupra lui o ceată de lupi flămînzi. În primele clipe Şuier şi-a sticlit ochii, parcă bucuros că-şi vede fraţii.

Decebal, lăngă tulpina unui fag, şi-a tras sabia cu vîrful curbat, să se apere de fiare. L-a chemat pe Şuier să-i fie de ajutor. Lupul îmblînzit i-a venit la picioare. Dar haita de lupi a înconjurat copacul. Primul lup care a atacat a fost prins în curbura sabiei de tînărul prinţ şi crestat în ceafă. Ceilalţi lupi se pregăteau să sară... Deodată, Şuier s-a repezit între lupi, începînd o luptă aprigă cu ei, scurmînd și spulberînd zăpada. Dar lupii erau numeroşi şi au prins să-l sfîşie cu colţii. Decebal, urcat în fag, îi străpungea cu săgeţile şi haita s-a retras în pădure, urlînd a pagubă.

Scorilo, tatăl lui Decebal, s-a minunat de curajul fiului său.

- Tată, Şuier m-a salvat!...

   Atunci toţi l-au vazut pe Şuier zăcînd între cei patru lupi săgetaţi, care înroşiseră zăpada. Şuier n-a mai trăit. A murit privindu-şi stăpînul pe care l-a apărat cu credință.

  Tânărul i-a cerut unui meşter fierar să-i făurească din aramă un cap de lup, cu gura căscată, un cap ca al lui Şuier. Un cojocar a cusut din pielicele de ied un fel de pungă lungă de trei coţi, care, prinsă de capul de lup de aramă pus într-o prăjină de fier, şuieră în bătaia vîntului.

  Aşa s-a făcut steagul de luptă al dacilor.

Mărturia izvorului

   Odată, trei oameni au călătorit împreună. Ostenind în drumul lor, au făcut popas la un izvor limpede, unde și-au astîmpărat setea cu apa lui rece. Deasupra izvorului cineva scrisese aceste cuvinte: Faceți toți ce fac și eu. Privind cele scrise, cei trei călători se întrebară:

-  Oare ce-ar putea să însemne aceste cuvinte?

  Unul dintre ei a zis:

- Eu cred că izvorul vrea să ne spună următorul lucru: Vedeți? Eu alerg mereu printre pămînt și pietre și de aceea sunt atît de limpede și de curat. Trudiți mereu, căci munca vă păzește de multe ispite și vă păzește curați de orice rău.

  Al doilea călător a zis:

- Mie mi se pare că izvorul ne mărturisește altceva: Priviți la mine ce apă curată și cristalină am. Însă îndată ce mă tulbur, nu mai sunt bun de nimic și nimeni nu își mai poate potoli setea din apa mea. Așa e și viața noastră, îndată ce o tulbură greșelile și păcatele, ea nu e bună de nimic. E urîtă și înaintea lui Dumnezeu și înaintea oamenilor.

  Auzind aceste cuvinte, cel de-al treilea călător grăi și el:

- Eu cred că izvorul dacă ne-ar vorbi, ar zice așa: Apa mea v-o dau în dar fără nici un ban. În dar să dați și voi altora din darurile și bunurile de care v-a învrednicit Dumnezeu.

 Trei păreri diferite aveau cei trei călători și toți aveau dreptate.

De ce iepuraşul are urechile lungi

poveste cubaneză

    A fost odată un iepuraş frumos, rotund şi alb ca un ghem de vată; şi avea nişte urechiuşe, ca nişte petale mătăsoase. Dar faptul că era atît de mic şi de pufos nu-i era deloc pe plac iepuraşului şi cînd întîlni o zînă bună plutind pe un nouraş, o întrebă cu mîhnire în glas:
- Zînă bună, de ce sunt atît de mic? Vreau să fiu şi eu mare, cel puţin cît leul sau cît tigrul.
  Zîna era gata să-l certe pe nemulţumit dar, văzîndu-i ochişorii rotunzi şi trişti, se înduplecă şi-i spuse:
- Bine, bine. Ia să te vedem cît eşti de viteaz şi după aceea mai stăm de vorbă. Vreau să-mi aduci o pană de erete, un ou de şarpe şi un dinte de crocodil. 
   Iepuraşul, care dorea cu orice preţ să fie şi el mare ca un leu sau ca un tigru, nu aşteptă să-i spună de două ori şi se făcu nevăzut. Îndreptîndu-se spre locul unde creşteau trestii înalte, tăie o bucată din tulpina unei trestii, meşteri un pic la ea şi reuşi să facă un fluier. "Acum ştiu ce am de facut", îşi zise iepuraşul în sinea lui, frecîndu-şi lăbuţele cu bucurie.
   Din salt în salt părăsi cîmpia şi urcă pe nişte dealuri mai înalte. Acolo, între nişte stînci pe jumătate ascunde, trăia eretele, spaima tuturor păsărilor. La o oarecare distanţă de el, iepuraşul începu să fluiere: 
- Tu...Tu-u...tu-tu-ru...
Eretele, care îşi făceau siesta după o masă bună, se trezi şi, tare supărat, părăsi hamacul plecînd în căutarea celui care-l deranjase. 
-Ce faci, obraznicule? 
- Ah, domnule erete, doar am atins fluierul meu de păr fermecat. Iertaţi-mă că v-am deranjat, dar îmi era sete şi chemam apa să vină la mine.
- Aha ! exclamă eretele, deci părul tău sună ca un fluier fermecat?
- Da, domnule erete, doar cît sufli şi face să apară orice mîncare îţi doreşti. 
- Ia te uită! Aş vrea şi eu un fir de păr ca al tău, ca să nu mă mai obosesc căutînd de mîncare.
  Iepuraşul zîmbi de naivitatea eretelui şi, cu ton indiferent îi spuse:
- Dacă vă place, pot să vi-l dau, dar cu o condiţie, să primesc şi eu în schimb o pană din aripa măriei-voastre. 
- Desigur, desigur, nimic mai simplu.
Şi zicînd aceasta, îi dădu o pană din aripa sa. Iepuraşul o luă fericit şi, înainte ca eretele să-şi dea seama de înşelătorie, dispăru ca prin farmec. Coborî colina şi, mergînd el aşa gînditor, se trezi în dreptul unui boschet din care, cine credeţi că tocmai ieşea? Şarpele!
   Iepuraşul, fără să ezite cîtuşi de puţin, scoase repede fluierul şi începu iar:
- Tu...Tu-u...tu-tu-ru...
Şarpele se întoarse furios şi-i strigă:
- Hei, băiete, nu ţi-ai găsit alt loc unde să faci tărăboi?
- Ah, dacă aţi stii ce foame îmi este!
- Şi, dacă ţi-e foame, trebuie să fluieri ca un disperat?
- Fluierul meu nu-i ca oricare altul, ci este un fir de păr fermecat. 
- Fermecat? Fii serios băiete, eu sunt prea bătrîn ca să mai cred aşa ceva.
Iepuraşul mai fluieră odată. Şarpele se încolăci, se descolăci, se tîrî spre el, ca să audă mai bine. 
- Şi ce faci tu cu firul tău de păr fermecat? 
- Ah, îl fac să-mi aducă în faţă tot felul de mîncăruri.
-Dovedeşte-mi!
Pentru astăzi nu-i mai pot cere nimic. Dar aţi văzut vreodată un fir de păr care să cînte aşa?
Şarpele reflectă un moment şi pînă la urmă se lăsă convins.
Aş dori să am un astfel de fir de păr.Nu vrei să mi-l vinzi?
- Nu se poate...Dar aş putea să vi-l dau pe un ou de şarpe.
- N-am auzit ceva mai caraghios. Dar dacă asta vrei, am să-ţi fac voia. 
Şi după ce se ondulă de cîteva ori, intră în scorbură şi într-o clipă ieşi cu oul promis. Iepuraşul îl luă şi se făcu nevăzut. 
   Nu-i mai trebuia decît un dinte de crocodil. Acum lucrurile, într-adevăr se complicau. Cum să obţină el un dinte al crocodilului? Tot gîndindu-se aşa porni pe drumul spre rîu. Cînd începu să se audă şopotul apei, cineva îl strigă:
- Hei, ce mai faci?
- A, dumneata erai, domnule pelican! Ce plăcere îmi face să te văd, răspunse politicos iepuraşul.
- Ce cauţi pe aici?
- Trebuie să-l văd pe crocodil. 
- Aici este, răspunse pelicanul, şi cu ciocul lui greoi făcu semn spre o insuliţă plutitoare, care lăsa în urma ei o dîră de spumă. 
Mulţumindu-i pelicanului pentru ajutorul său, iepuraşul porni spre insuliţa arătată. 
- Tu...Tu-u...tu-tu-ru...se auzi apoi fluierul iepuraşului.
- Cine îndrăzneşte să facă atîta zgomot? 
- Ah, eu, domnule crocodil. Vă cer scuze că nu v-am văzut!
- Dar ce faci cu fluierul acela?
- Fluier? Nu este fluier. Este un fir din părul meu fermecat, care cîntă odată pe zi , ca să atragă tot felul de animale, să le mănînc. Dar la ce-mi trebuie mie, dacă eu mă hrănesc numai cu iarbă? 
- Un fir de păr fermecat, care cîntă ca un fluier? Şi care aduce animalele la el? Interesant, foarte interesant.
- Este adevărat, este bun doar pentru aceia care se hrănesc cu păsări, cu peşte, dar mie nu îmi este de nici un folos. 
- Aşa e! Aşa e! Cred că mie mi-ar trebui...
- Cu siguranţă, domnule crocodil! Aţi putea dormi toată ziua şi, cînd vi s-ar face foame, n-aţi face decît să fluieraţi din firul de păr fermecat şi mîncarea v-ar prisosi. 
- Bine, bine, băiete! Îmi poţi da mie firul tău de păr fermecat? 
- Să vi-l dau? 
- Adică să mi-l vinzi, am vrut să spun. 
- De vîndut, nu-l vînd, poate să-l schimb, spuse iepuraşul.
- Să-l schimbi? Cu ce să-l schimbi?
- Cu un dinte de-al domniei voastre, să zicem. 
- Un dinte? Eşti nebun? stigă crocodilul. 
- Este singurul lucru pe care mi-l doresc, domnule crocodil.
Şi deodată pelicanul, care asistase la această discuţie, întrebă o altă pasăre, un pescăruş, care tocmai zbura pe acolo:
-Ascultă, prietene, ce zici tu de povestea iepuraşului?
- Cred că de data asta crocodilul va pierde negreşit, răspunse pescăruşul fără a se opri din zborul său.
- Da, da, aşa cred şi eu, răspunse pelicanul gînditor. 
Între timp, crocodilul, văzînd că iepuraşul dă să plece, îl strigă:
- Hei, băiete, unde pleci aşa grăbit?
- Acasă, unde să mă duc?
- Stai o clipă. Eu aş vrea să am firul tău de păr fermecat, că mi-ar fi de folos, dar...fără dintele meu, ce mă fac?
- Asta nu mai ştiu. Ceea ce pot să vă asigur este că mîncarea vă va veni la nas. 
- Ia stai! Ia stai! Ce să mai chibzuiesc!... Cui nu-i place să-i vină mîncarea la nas?
Şi zicînd acestea, îşi zmulse dintr-o zmucitură dintele şi il întinse iepuraşului.
Acesta, fericit, o luă la fugă şi nu se mai opri decît în locul unde o întîlnise pe zîna cea bună, aşezată pe nouraş. 
- Zînă bună, am adus ce mi-ai poruncit: pana de erete, oul de şarpe şi dintele de crocodil. 
- Şi ce vrei acum, iepuraşule?
- Să-ţi ţii făgăduiala, atîta doar!
- Făgăduiala? Află că totul e bine alcătuit pe pămînt. Dacă tu, aşa mic cum eşti ai reuşit să-l înşeli pe erete, pe şarpe şi pe crocodil, ce năzdrăvănii ai mai face dacă ai fi mare cît un leu? Rămîi aşa cum eşti. Să nu-ţi doreşti niciodată să fii în pielea altcuiva. 
  Zicînd acestea, îl trase uşor de urechiuşe, şi dintr-o dată urechile începură să i se lungească şi se făcură aşa cum le ştiţi şi voi.

Spiriduşii cizmari

                                                             de Fraţii Grimm, poveste germană

    A fost odată un cizmar care, fără vina sa, sărăcise într-atît, încît nu mai avea decît o bucată de piele din care să facă o singură pereche de pantofi.
    Într-o noapte îi croi, cu intenția de a-i coase și termină a doua zi. 
   Și, avînd conștiința împăcată se așeză în pat liniștit și, după ce își făcu rugăciunea, adormi. 
   Dimineața, odată cu terminarea rugăciunilor vru să înceapă lucrul, cînd văzu pe masă perechea de pantofi complet terminată. Uimit, omul, fără să se gîndească luă pantofii și îi examină. Erau terminați întru totul, nu putea găsi niciun cusur. Erau o adevarată operă de artă.
   După puțin timp intră un cumpărător și atît de mult îi plăcură pantofii, că plăti pentru ei mai mult decît era necesar, așa că cizmarul putea cumpăra piele ca să facă două perechi de pantofi. Îi croi seara, hotărît să-i termine a doua zi.
   Dar, nu fu nevoie, pentru că atunci cînd se trezi, pantofii erau terminați și nu lipsiră nici cumpărătorii care să-i dea bani pentru a cumpăra piele pentru patru perechi de pantofi. 
   În dimineața următoare fură gata cele patru perechi și de acum înainte, tot ce lăsa croit seara, găsea cusut dimineața. Astfel cizmarul avu în curînd cîștiguri foarte mari, putîndu-se considera aproape bogat. 
   Dar într-o seară ,în ajunul Crăciunului, cizmarul, care croise niște perechi de pantofi pentru ziua următoare îi spuse soției:
-    Ce-ar fi dacă în această seară am sta de veghe să vedem cine este cel ce ne ajută astfel?
Soției sale i se păru o idee foarte bună. Lăsă o lumînare aprinsă și se ascunseră într-un colț.
   Cînd bătu ora douăsprezece, apărură doi spiriduși glumeți și dezbrăcați. Se așezară la masa cizmarului și, cu degetele lor micuțe, începură să întepe, să coasă și să bată cuie cu atît de mare viteză și dibăcie, încît cizmarul credea că visează. Spiridușii nu plecară pînă cînd nu terminară toată treaba. Apoi se făcură nevăzuți. 
   În dimineața următoare, femeia spuse:
-    Acești spiriduși ne-au îmbogățit și trebuie să le demonstrăm recunoștința noastră. Poate le este frig umblînd așa, dezbrăcați. Știi ce m-am gîndit? Am să le cos amîndurora cîte o cămașă, o jachetă, un pieptar și niște pantaloni și, de asemenea, le voi tricota cîte o pereche  de ciorapi. Tu le vei face cîte o pereche de pantofiori fiecăruia. Omul spuse că i se pare o idee foarte bună.
   Puseră pe masă tot ceea ce pregătiseră și se ascunseră pentru a vedea cum vor lua spiridușii cadoul. La miezul nopții au venit și spiridușii puși pe treabă, dar în loc să găsească piele tăiată, au găsit minunatele haine. La început fură uimiți, dar imediat se arătară foarte bucuroși. Se îmbrăcară repede și începură să cînte:
-    Nu suntem noi doi băieți frumoși și eleganți? De ce să continuăm sa fim cizmari ca înainte?
    Se urcară și dansară pe mesele și băncile din cizmărie pînă cînd, fără să se oprească din veselia lor, dispărură pe uță. Spiridușii nu s-au mai întors în atelierul cizmarului, căci acestuia îi ajungeau banii pentru tot restul vieții. El și soția sa trăiră fericiți și avură noroc în toate lucrurile pe care le întreprinseră.

Stratul de lalele

                                                                                                                        poveste engleză

    Trăia odată în partea de apus a țării o bătrînă care avea o grădină tare frumoasă de legume și flori. Îngrijea de straturile de salată și de alte verdețuri, dar iubind mult florile, creștea trandafiri și garoafe. Toate plantele îi plăceau bătrînei și pe toate le îngrijea cu toată atenția.
    Dar fala grădinii sale era un strat cu lalele, pe care le săpa, le plivea de buruieni și le uda seara, pe răcoare, cu cea mai mare grijă și dragoste. Trecătorii se opreau să admire gingașele corole ale acestor flori. Erau de toate culorile : roz, roșii, purpurii, albe și albe cu dungi sau pete de alte culori. Aveau lujerii lungi și florile mari, care își aveau căpușoarele deasupra frunzelor, legănîndu-se în adierea molcomă a vîntului de seară.
   Se spune că în acele vremuri de demult, niște zîne mici și jucăușe își făcuseră obiceiul să zburde pe un cîmp înmiresmat de flori, nu departe de grădina bătrînei noastre. Acest loc avea și copaci. Și ele, zînele, au ales ales acest loc pentru că nu era umblat și aici se puteau juca de-a baba oarba printre copaci, puteau să danseze în voie în nopțile cu lună plină, puteau cînta în voie, în sfîrșit, în acest loc se simțeau ca la ele acasă. Un singur lucru le necăjea pe aceste zîne. În nopțile calde, cînd luna strălucea cu putere, copiii lor nu puteau adormi și ele, zînele, trebuiau să stea lîngă pătucurile lor, să le cînte pînă adormeau. Pierdeau astfel ce le era mai drag : dansul printre copaci și cîntecul lor în cor. Și tot căutînd ele vreo ieșire din această încurcătură, una din zîne a dat peste stratul de lalele al bătrînei. Si cu toate că bătrîna era pe afară, strîngînd niște rufe de pe frînghie, n-o văzu pe zîna cu pruncul în brațe. Firește, zînele nu pot fi văzute de ochi de muritor. Așa că zîna și-a așezat pruncul în floarea unei lalele galbene. Apoi s-a înălțat în zbor deasupra lalelei galbene, s-a rotit de vreo cîteva ori în jurul ei și i-a cîntat pruncului un cîntecel de leagăn. Vă imaginați că pruncul de zînă a adormit buștean. După ce s-a asigurat că bebelușul doarme dus și că somnul lui este în siguranță, zîna-mamî s-a dus și s-a schimbat într-o rochie de puf de scaiete și de funigei și s-a prezentat prima la bal. Alte zîne însă au fost mai puțin norocoase, căci noaptea fiind foarte caldă, pruncii lor n-au putut adormi decît foarte tîrziu, aproape de sfîrșitul balului.
     A doua noapte, toate zînele-mame și-au dus pruncușorii la stratul de lalele. Ele și-au ales fiecare cîte o lalea, după culoarea preferată și și-au culcat bebelușii în ele. Aceștia au adormit imediat, legănați de zefirul nopții de vară și de sutele de cîntece de leagăn fredonate de zînele-mame. Și de atunci, lalelele au crescut parcă mai mari, mai drepte, iar culorile lor erau parcă mai vii. Ba mai mult, zînele le dădură lalelelor un parfum fin, cu care pînă atunci nu se prea puteau lăuda.
    Unii săteni cu auzul fin, trecînd pe lîngă grădina bătrînei, susțineau că aud un cîntec, ceva ca un zumzet gingaș și armonios : cîntecul de leagăn al zînelor. Bătrîna era pur și simplu uimită de gingășia florilor de lalea, și nu-și putea da seama care să fie cauza. Pentru nimic în lume n-ar fi rupt vreuna și le lăsa să-și urmeze cursul vieții lor. Lalelele creșteau, se ofileau, își pierdeau petalele și mureau. Așa trecură ani în șir și pînă la urmă bătrîna se convinse că stratul ei de lalele era protejat de un grup de zîne. Prea vorbea lumea din sat despre ele. Și într- zi friguroasă de iarnă bătrîna a murit. Bruma de lucruri ce avusese s-a vîndut și căsuța a intrat pe mîna unui om hapsîn și care nu iubea florile. În primăvara care a urmat, a scos bulbii de lalea din pămînt și i-a aruncat. Își spunea că pămîntul acela poate fi folosit mai cu spor. Și în locul lalelelor a pus… pătrunjel. Mînia zînelor la aflarea acestui dezastru a fost mare. Căci ele considereau că stratul de lalele este de drept numai al lor. Acum nu mai aveau unde-și culca pruncii în nopțile calde cu luna. Să știți că zînele cele bune devin răutăcioase cînd vreun om rău se bagă în treburile lor. Ele au convocat repede un sfat și au jurat să se răzbune pe acest om rău și hapsîn. Așa că în primăvară, din pătrunjel nu se alese omul nici măcar cu o frunzuliță. Se uscase așa, din senin, cu toate că plouase. A pus pe locul acela ceapă, salată, spanac, morcovi, ridichi, dar degeaba, nu iesea nimic, de parcă ar fi fost pămînt blestemat. În cele din urmă, omul lăsă stratul acela în paragină și în curînd iarba și buruienile năpădiră peste tot. Iar zînele au trebuit să-și caute altă soluție de a-și adormi pruncii neastîmpărați în nopțile calde cu lună. Dar zînele-mame n-au uitat-o pe bătrînă. Fiind singură pe lume, nimeni nu s-a dus la mormîntul ei să-l îngrijească. Numai zînele au făcut asta. Ele au mers în nopțile cu lună la mormîntul ei, l-au curățat de buruieni și au sădit pe el flori frumoase și parfumate. Și au făcut asta zînele în fiecare an, ani în șir. Și se mirau sătenii, mai ales că o cunoscuseră pe bătrînă că fusese singură pe lume. 

   Din toate mormintele, al ei era cel mai îngrijit, întotdeauna fără urmă de buruieni pe el, proaspăt udat și cu flori frumoase și parfumate pe el. Iar cea care cînta cel mai duios noaptea, pe lună plină, la mormîntul bătrînei era chiar zîna care, prunc fiind, fusese așezată prima în floarea unei lalele galbene.

Filipok 

                                                                                                     de L. N. Tolstoi,poveste rusă

     Era odată un băieţel pe care îl chema Filipok. Într-o zi văzu copiii îndreptîndu-se spre şcoală. Filip îşi luă căciula şi vru să se ducă şi el cu ei. Dar maică-sa îl întrebă:

- Încotro te duci, Filipok?

- La şcoală.

- Eşti mic şi nu poţi să te duci! 

Şi mama îl opri acasă.

   Toţi copiii erau duşi la şcoală. Tata a plecat încă de dimineaţă la pădure, iar mama s-a dus să lucreze cu ziua. Au rămas acasă numai Filipok şi bunica sus pe cuptor.Lui Filip i s-a urît să stea singur. Şi cînd bunica a adormit, el s-a apucat să-şi caute căciula. Pe-a lui n-a găsit-o şi a luat una veche de-a lui taică-său; pe urmă a plecat la şcoală. Şcoala era la capătul celalalt al satului, lîngă biserică. Cît a mers Filipok pe uliţa lui, cîinii i-au dat pace, îl cunoşteau. Dar cum a ajuns prin dreptul curţilor străine, a sărit Jucika şi a început să latre; după Jucika a sărit și Volciok, un cîine mare de tot. Filipok a luat-o la fugă, cîinii dupa el.Filipok a început să ţipe, s-a impiedicat şi a căzut. Dintr-o curte a ieşit un bărbat, a alungat cîinii şi s-a răstit la copil:

- Încotro alergi aşa singur, neastîmpăratule?

Filipok n-a răspuns nimic; şi-a apucat poalele hainei şi a început să fugă din răsputeri. A ajuns lîngă şcoală. În cerdac nu era nimeni, dar dinăuntru răzbea larma copiilor. Pe Filipok l-a cuprins frica: “Dacă învățătorul mă alungă?”.Se tot gîndeşte ce să facă. Să se întoarcă, vor sări cîinii iar la el; să intre în şcoală, îi e frică de învăţător. Tocmai atunci trece pe lîngă şcoală o femeie cu o găleată în mînă şi-l întreabă:

- Tu de ce stai aici, cînd toţi învaţă?

Filipok n-a mai avut ce face şi a intrat. În pridvor şi-a scos căciula şi a deschis uşa . Şcoala era plină de copii. Fiecare spunea ceva cu glas tare, iar învăţătorul, care purta un fular roşu la gît, se plimba prin mijlocul lor.

- Tu ce vrei? l-a întrebat el pe Filipok.

Filipok şi-a strîns cu putere căciula la piept şi nu a răspuns nimic.

- Cine eşti?

Filipok tăcea mai departe.

- Nu cumva eşti mut?

Filipok s-a speriat aşa de tare, că n-a mai putut scoate o vorbă.

- Ei, dacă nu vrei să vorbeşti, pleacă acasă.

Tare ar fi vrut Filipok să răspundă, dar spaima îi încleştase gura. S-a uitat la învăţător şi a început să plîngă. Atunci învăţătorului i s-a făcut milă de el. L-a mîngîiat pe cap şi a întrebat pe copii cine-i baieţelul acela.

- E Filipok, fratele lui Koştiuska. De mult vrea să meargă la şcoală, dar mama lui nu-l lasă, şi atunci a venit la şcoală pe furiş.

- Hai, aşază-te în bancă lîngă fratele tău; şi am s-o rog pe maică-ta să te lase la şcoală.

Apoi, învăţătorul a început să-i arate literele, dar Filipok le ştia de mai înainte, ba putea să şi citească puţin.

- Ia să te văd cum îţi silabiseşti numele?

Şi Filip începu:

- Pfe-i-pfi, le-i-li, pe-oc-poc.

Copiii rîseră.

- Bravo!a spus învăţatorul. Cine te-a învăţat să citeşti?

Filip a prins curaj şi a răspuns:

- Koștiuska. Eu sunt deştept şi dintr-o dată am priceput tot! Sunt grozav de deştept!

Învăţătorul l-a întrerupt şi a spus:

- Nu te grăbi cu lauda; mai întîi învaţă.

   De atunci Filipok a început să meargă şi el cu copiii la şcoală.

Boierul cu nasul lung

poveste chineză

   Într-un sat trăia un boier, care se lăfăia în aur şi plăceri, în vreme ce ţăranii se zbăteau într-o sărăcie lucie, scăldîndu-şi ochii în lacrimile durerii.
  Se întîmplă ca un ţăran să găsească în drum o sămînţă pe care o ridică şi o duse acasă. Făcu o groapă şi o sădi. În scurtă vreme, din sămînţă se ivi un gaolean înalt ( plantă asemănătoare cu porumbul ), care purta alte multe boabe. Ţăranul se bucură mult, pentru că gaoleanul împrăştia un miros îmbătător în faţa casei lui. Dar, la scurt timp, o pasăre de pradă se repezi spre gaolean, îl zmulse cu clonţul ei şi dispăru în zare. Ţăranul, uimit de o întîmplare aşa nemaivăzută, plecă de îndată în căutarea gaoleanului, luîndu-şi în traistă puţine merinde.
  După drumuri nesfîrşite în cîmpii, peste dealuri şi munţi, drumeţul fu dezamăgit; nu putu să dea de urma minunatului gaolean. Ajunse la un timp într-o pădure. Era tare flămînd şi nici merinde nu mai avea. Liniştea pădurii îl îmbia să se odihnească sub un palmier străvechi. 
  Deodată însă auzi în jurul său nişte urlete şi zgomote înfricoşătoare. Cînd se uită mai cu atenţie, văzu un cîrd de animale sălbatice de care te apucă frica: tigri, lei, pantere, maimuţe, lupi, şerpi. Ba se rătăcise în acest cîrd şi o gingaşă căprioară. Animalele se adunară într-o poiană, în timp ce drumeţul abia nimeri să se suie într-un arbore, înalt şi stufos, ca să nu fie văzut şi mîncat. Atunci un tigru luă din tulpina unui copac bătrîn, din scorbura lui, o lădiţă pe care o ţinu între labele sale. Un altul veni şi bătu de trei ori în acea lădiţă. Imediat se iviră în poiană tot felul de mîncăruri gustoase, care îi dădeau drumeţului o stare ciudată, mai ales că era tare flămînd. Îi lăsa gura apă. După ce se sătură, animalele începură să dănţuie în pădure, să joace, să sară, să se alunge vesele unele pe altele, ca la o petrecere. Bietul om sta pitulat şi se gîndea cu teamă că, dacă animalele nu vor pleca, el va fi nevoit să doarmă acolo, sau cine ştie cîte alte zile va trebui să rămînă chinuit în ramurile copacului. Însă, după o vreme, tigrul puse lădiţa la loc şi plecară care-ncotro.
   Cînd se depărtară, ţăranul coborî din arbore şi se duse la scorbura bătrînă. Luă lădiţa cu pricina şi se tot gîndea la mîncărurile pe care le văzuse în poiană. Dar ele nu se arătau. Atunci îşi aduse aminte că trebuia să bată de trei ori în cutie. Zis şi făcut. Imediat se iviră fel de fel de mîncăruri minunate. După ce mîncă bine, ca după o foame lungă, se odihni puţin. Se gîndea atunci ce bine ar fi dacă ar avea un cal înaripat, cu care să zboare spre casă. Şi stînd pe iarbă bătu la întîmplare din nou în lădiţă: după a treia lovitură din senin se ivi în faţa sa un cal voinic cu patru aripi. Ţăranul, luînd cu sine lădiţa se întoarse repede acasă, pasămite uitase că pornise în căutarea gaoleanului. Îi povestii mamei sale cele întîmplate.
  Cum erau săraci, se gîndeau că au nevoie de bani, ca să trăiască bine. De aceea, bătînd iarăşi în cutie de trei ori, casa lor săracă se umplu de bani. Pentru că erau prea mulţi, mama şi băiatul îi împărţiră celor săraci ca şi ei. Astfel că viaţa lor începu să se schimbe, oamenii să fie mulţumiţi. 
  Aflînd boierul că ţăranii lui au bani datorită unei lădiţe năzdrăvane, se hotărî să o fure. Trimise cîţiva ticăloşi acasă la țăran, care-i luară lădiţa. Boierul ştia că dacă bate de trei ori în ea o să aibă sub ochi lucrul la care se gîndeşte. Şi se gîndi mai întîi la aur, apoi bătu de trei ori în lădiţă. Dar în loc de aur... se arătă o maimuță păroasă, urîtă foc, care nu-l întrebă nimic pe boier, ci se prinse imediat de nasul lui, şi trase, şi trase de nasul boierului, şi-l lungi, şi-l lungi, pînă ce nasul atinse pămîntul. Apoi îi dete drumul, luă lădiţa năzdrăvană şi se făcu nevăzută. 

  Dar nasul boierului nu se mai făcu mic ca înainte, ci rămase aşa lung şi caraghios, de rîdeau toţi de el, şi aşa a rămas pentru toată viaţa.

Muzicanţii din Bremen

de Fraţii Grimm,poveste germană

        A fost odată un om şi omul ăsta avea un măgar, care de ani şi ani tot cărase la moară saci cu grăunţe. Dar de la un timp bietului dobitoc i se împuţinaseră puterile şi nu mai era bun de nici o treabă. De aceea, stăpînul lui se gîndi într-una din zile că n-ar mai avea nici un rost să strice pe el bunătate de nutreţ.

        Măgarul pricepu însă că nu-l aşteaptă vremuri prea bune şi, fără să mai aștepte, îşi luă tălpăşiţa spre oraşul Bremen. Nu ştiu de unde-i venise-n gînd că acolo s-ar putea face muzicant al oraşului. După ce merse el o bucată de vreme, iată că dădu peste un ogar care zăcea întins pe-o margine a drumului, răsuflînd din greu de parcă ar fi făcut ocolul pămîntului.

        - Ce gîfîi aşa, mă Apucă-l-în-Colţi? îl întrebă măgarul.

        - Vai de păcatele mele, răspunse cîinele, pentru că sunt bătrîn şi slăbesc din zi în zi tot mai mult şi pentru că la vînătoare nu mă mai dovedesc bun de nici o ispravă, stăpînul meu şi-a pus în gînd să-mi facă de petrecanie, şi atunci mi-am luat repede tălpăşiţa. Dar vorba e cu ce-o să-mi cîştig eu pîinea de-aci înainte?

 - Ştii ceva, îi spuse măgarul, eu mă duc la Bremen să mă fac muzicant. Hai cu mine, că s-o mai găsi şi pentru domnia ta un loc în taraf! Eu o să cînt din lăută, iar tu o să baţi la toba mare.

Cîinelui îi plăcu propunerea, cum era să nu-i placă! şi plecară împreună mai departe. Merseră ei aşa pînă ce întîlniră în drum o pisică. Şi-avea pisica asta o mutră jalnică, de parcă tot îi ningea şi-i ploua!

        - Ei, Linge-Barbă, de ce-mi eşti atît de tristă? Cine ţi-a stricat socotelile? o întrebă măgarul.

        - Cui i-ar arde să fie vesel, cînd i-a ajuns funia la par? răspunse pisica. Pentru că anii bătrîneţii m-au cam adus de şale şi mi s-au tocit colţii şi pentru că-mi place mai mult să mă tolănesc după cuptor şi să torc decît să alerg după şoareci, stăpîna mea a vrut să mă înece. Am fugit eu de acasă la timp, nu e vorbă, dar stau, şi mă socotesc: încotro s-o apuc acum?

        - Hai cu noi la Bremen, că la serenade nu te-ntrece nimeni şi cu siguranţă c-o să-ţi găseşti şi tu un loc în taraful oraşului.

Pisica socoti că sfatul ăsta nu-i rău deloc şi se alătură celorlalţi doi. Şi-au tot mers cei trei fugari, au tot mers şi trecînd ei prin faţa unei curţi au văzut cocoţat pe-o poartă un cocoş care striga "cucurigu" din toată puterea rărunchilor.

        - Ce ţi s-a-ntîmplat de strigi aşa, măi, cocoşule? îl întrebă măgarul. Astîmpără-te o dată, că împuiezi urechile oamenilor!

        - Dau şi eu de veste c-o să fie vreme frumoasă, dar la ce bun! spuse cu tristeţe cocoşul. Mîine-i duminică şi ne vin oaspeţi. Dar vezi că stăpîna-mea nu se mai arată milostivă faţă de mine; i-a spus bucătăresei c-ar pofti să mă mănînce la masă, în ciorbă, aşa că în seara asta o să mă scurteze de cap… Acu’nţelegi de ce strig aşa? Strig şi eu cît mai pot, cît mai sunt în viaţă…

        - Păi bine, Creastă-Roşie, să te necăjeşti matale pentru atît! îl dojeni măgarul. Hai mai bine cu noi, la Bremen. Că oriunde ai merge, ceva mai bun decît moartea tot o să afli… Ai un glas care te unge şi de te-ai învoi să cîntăm împreună, ne-o asculta lumea cu gura căscată, zău aşa!

        Cocoşul găsi că propunerea urecheatului e cît se poate de nimerită şi tuspatru o porniră la drum. Merseră ei cît merseră, dar cum nu putură ajunge la Bremen într-o singură zi, se văzură siliţi să înnopteze într-o pădure. Măgarul şi cîinele îşi făcură culcuşul sub un copac mare, iar cocoşul şi pisica se căţărară în rămurişul bogat. Dar cocoşul nu fu mulţumit de culcuş şi zbura mai sus, pînă-n vîrful copacului, unde se simţea mai la adăpost. Înainte de a apuca să adoarmă, îşi mai roti o dată privirea în jur şi deodată i se păru că zăreşte în depărtare o luminiţă.

Atunci le strigă tovarăşilor săi că nu prea departe de acolo trebuie să fie o casă, căci se zăreşte o lumină.

        - Hai s-o întindem chiar acu’ într-acolo, spuse cu hotărîre măgarul, că adăpostul ăsta nu prea e de soi!

        Cîinele era la fel de zorit; gîndea că, de-ar găsi pe acolo niscaiva oase sau vreo bucăţică de carne, i-ar prinde tare bine.

        Porniră deci spre locul unde se vedea luminiţa şi-n curînd o văzură scînteind şi mai puternic; şi din ce se apropiau, lumina se făcea tot mai mare; în cele din urmă ajunseră la casa unor tîlhari, care era luminată ca ziua. Măgarul, ca fiind cel mai înalt dintre ei, se apropie de fereastră şi privi înăuntru.

        - Ce vezi acolo, măi, Urechilă? îl întrebă cocoşul.

        - Ce văd? Apăi văd o masă încărcată cu mîncări şi băuturi alese şi nişte tîlhari care stau în jurul ei şi se înfruptă de zor.

        - Aşa ceva ne-ar prinde bine şi nouă! zise cocoşul.

        - Mai încape vorbă? Numai de ne-am vedea în locul lor! spuse măgarul, privind cu jind cum înfulecau tîlharii.

 Chibzuiră ei în ce chip ar putea să-i pună pe tîlhari pe goană şi, în cele din urmă, găsiră ce aveau de făcut. Măgarul îşi ridică picioarele dinainte şi le propti de marginea ferestrei, cîinele sări pe spinarea măgarului, pisica se căţăra pe spatele cîinelui, iar la urmă cocoşul îşi desfăcu aripile şi, zburînd, se aşeză pe capul pisicii. Şi aşa cum erau orînduiţi, ca la un semn, porniră cu toţii să cînte, fiecare pe viersul lui: măgarul răgea, cîinele lătra, pisica mieuna şi cocoşul cucuriga. După ce făcură o cîntare în toată regula, se năpustiră prin fereastră în odaie, de zăngăniră toate geamurile şi se făcură ţăndări.

        De spaimă, tîlharii săriră-n sus ca nişte apucaţi şi crezînd că niscaiva stafii au năvălit în casă, fugiră îngroziţi în pădure. Iar cei patru tovarăşi se aşezară la masă şi, luînd fiecare din ce mai rămăsese, se ghiftuiră de parcă i-ar fi aşteptat un post de patru săptămîni.

        După ce s-au ospătat în lege, cei patru muzicanţi stinseră luminile şi-şi aleseră culcuşul, fiecare după pofta inimii şi după cum îi era firea.

        Măgarul se culcă pe un maldăr de gunoi, cîinele se făcu covrig după uşă, pisica se tolăni pe cuptor, lîngă spuza caldă, iar cocoşul se cocoţă pe o grindă de sub bagdadie. Şi cum veneau de la drum lung şi erau osteniţi, adormiră repede.

După ce trecu miezul nopţii, tîlharii văzură de departe că-n casă nu mai arde nici o lumină şi că totul părea cufundat în tăcere. Atunci căpetenia le zise:

        - Mi se pare că ne-am cam speriat de pomană! S-ar cuveni să ne ruşinăm c-am fost aşa de slabi de înger!

  Şi trimise pe unul de-ai lor să cerceteze ce se mai întîmpla pe acasă. Iscoada nu desluşi nimic care să-l pună pe gînduri; casa părea cufundată în cea mai deplină linişte şi, fără nici o grijă, intră în bucătărie şi voi să aprindă o lumînare. Dînd de ochii scînteietori ai pisicii, îi luă drept cărbuni aprinşi şi apropie de ei un băţ de chibrit, ca să-l aprindă. Dar pisica nu înţelese de glumă; îi sări în obraz şi începu să-1 zgîrie şi să-l scuipe. Tâlharul trase o sperietură zdravănă şi dădu să iasă afară prin uşa din dos. Dar nu scăpă cu una-cu două. Cîinele, care sta lungit după uşă, se repezi la el şi-l muşcă de picior. O luă atunci la goană prin curte şi, cînd trecu pe lîngă maldărul de gunoi, îi arse măgarul o copită, de văzu stele verzi. Iar cocoşul, trezit de hărmălaia de-afară, începu să strige de pe grindă: "cucurigu, cucuriiguu!"… Atunci îlharul îşi luă picioarele la spinare şi nu se opri decît în faţa căpeteniei tîlharilor, căreia îi înşiră toate grozăviile prin cîte trecuse.

        - Vai de viaţa noastră! În casă s-a cuibărit o coţofană afurisită, care mi-a zgîriat tot obrazul cu nişte gheare lungi şi ascuţite; iar la uşă, cine crezi că stătea? unul cu un cuţit, pe care mi l-a înfipt în picior! Socoteam c-am scăpat! Da’ ţi-ai găsit să scapi aşa uşor! în ogradă, o namilă neagră m-a pocnit cu o măciucă, iar sus, cocoţat pe acoperiş, sta însuşi judecătorul şi tot striga "Aduceţi-mi-l încoace pe tîlhar! Aduceţi-mi-l!"… Dacă am văzut că aşa stă treaba, am fugit de-mi sfîrîiau călcîiele…

        Din seara aceea, tîlharii n-au mai cutezat să se apropie de casă, iar cei patru muzicanţi din Bremen s-au simţit atît de bine acolo, că nu s-au mai îndurat să plece şi toate cîte le-aţi auzit mi le-a spus şi mie, chiar adineauri, un fîrtat de-al meu. Şi cred că nu şi-a răcit gura degeaba…

Povestea șoricelului fricos 

poveste  indiană 

   Trăia odată, demult, un şoricel tare fricos. Aşa de fricos era, încît rareori se încumeta să-şi părăsească micuţul său adăpost. De cine se temea? De toţi şi de toate, dar mai ales de pisică...

Dar norocul îi scoase în cale fricosului şoricel pe un magician renumit. Magicianului i se făcu milă de şoricel şi îi propuse:

- Vrei să te transform în pisică?
- Desigur, răspunse bucuros şoricelul.
Şi magicianul îl transformă în pisică. Dar bucuria şoricelului nu dură prea mult, pentru că auzi lătrăturile unui cîine şi începu să se teamă de acesta. Atunci magicianul îi zise:
- Bine, am să te transform în cîine. Şi chiar aşa făcu.
Tocmai cînd magicianul vroia să plece, şoricelul transformat în cîine începu să se vaite:
- Mi-e frică! Mi-e frică!
- Acum de cine îţi mai este frică? întrebă uimit magicianul.
- De pantere....
Magicianul se încruntă puţin, dar zise:
- Bine, te voi transforma într-o panteră. Şi cu un singur semn transformă cîinele în panteră. Dar pantera începu să urle cît putea:
- Mi-e frică! Mi-e frică!
- Ţie de cine ţi-e frică? întrebă magicianul supărat de-a binelea.
- Mi-e frică de vînător!!!!

Magicianul stătu puţin pe gînduri, apoi spuse:
- Nimic nu te poate ajuta,  căci în orice animal te-aş transforma, tu ai aceeaşi inimă, inimă fricoasă de şoricel...
Şi îl transformă din nou în şoarece.

Vulpea și iepurele 

 poveste rusească

  Au fost odată ca niciodată două case la marginea unei păduri. Într-una din ele stătea iepurele, iar în cealaltă, vulpea. Locuința iepurelui era facută din coji de mesteacăn, iar cea a vulpii din bucăți de gheață. Coliba iepurelui era foarte mică, avînd o singură cămăruță, în care abia încăpeau o sobă și o masă.  Casa vulpii era, dimpotrivă, foarte mare, fiind alcătuită dintr-o sufragerie, un birou, un salon și un dormitor; singura problemă era că, fiind din gheață, avea să se topească odată cu venirea primăverii.
   În cele din urmă, a sosit luna aprilie, iar vulpea a început să-și facă griji pentru noua sa casă. Nu voia să își clădească o altă căsuță, așa că s-a hotărît să o ia pe cea a iepurelui. S-a dus la coliba urecheatului și  a strigat cît o ținea gura: “Foc! Foc! Casa mea a luat foc! Aduceți repede niște apă!” Iepurele a ieșit din colibă, s-a uitat în jur, dar nu a zărit nici urmă de foc. Atunci cînd a dat să intre inapoi în casă, a descoperit că ușa era încuiată pe dinauntru. Nu i-a trebuit mult timp să își dea seama că fusese înșelat de vulpe.
   Iepurele nu s-a lăsat însă, și a bătut în uță, strigînd disperat: 

- Ieși afară, vulpeo! Nu te juca cu mine! Nu este deloc respectabil să iei căsuța altcuiva!

 - Nu mai face atîta zarvă!, i-a răspuns vulpea. Lasă-mă să dorm că de nu, ies afară, și te mănînc dintr-o înghițitură!

   Bietul iepure nu a dormit în acea noapte pentru că era încă foarte frig în pădure. Dimineața, s-a dus direct la lup, polițistul din acel codru. 

- Dragă lupule! Tu ești reprezentantul legii în pădurea noastră! Te rog, ajută-mă! Vulpea mi-a furat căsuța!

 - Nu-ți face griji, l-a liniștit lupul, o voi azvîrli afară din coliba ta!
   Odată ajunși la casa iepurelui, lupul a bătut la ușă și a spus: 

- Vulpe, deschide ușa! Ai furat locuința iepurelui! Vino afară, că ești arestată!
Vulpea i-a raspuns:

 - Cine-mi bate oare la ușă? Vînătorul mi-a dat o pușcă cu două țevi și mi-a cerut să îl omor pe lup. Dacă ești, cumva, lupul, ies chiar acum. Voi termina cu tine într-o clipită.

 Lupul s-a speriat de moarte, și a fugit să se ascundă în pădure cît de repede a putut.
   Iepurele a fost tare dezamăgit, și și-a zis că ar putea să-l cheme în ajutor pe urs. Ursul n-a stat mult pe gînduri înainte de a-i spune că îi va da o mînă de ajutor. Vulpea a aflat însă că ursul îi era aliat iepurelui și avea de gînd să îl izgonească din bordei, așa că a născocit degrabă un plan. S-a dus pînă în pădure, a dat jos de pe un copac un cuib de viespi, și l-a pus sub poarta căsuței. Imediat dupa aceea, a auzit mormăitul fioros al ursului: 

- Vulpe, ieși afară! Dacă nu faci precum îți poruncesc, dărîm bordeiul și te omor!

 În acel moment, ursul a călcat peste cuibul de viespi și a strigat de durere. Viespile l-au înțepat în picior, apoi în bot, în gat, urechi și chiar  în coadă! Ursul nu a mai putut face altceva decît să dea bir cu fugiții.
   După ce ursul a dispărut, vulpea a deschis ușa și a spus: 

- Bună ziua, iepure! Dacă îți vrei bordeiul înapoi, trebuie să îl chemi în ajutor chiar pe leu. Poate că regele animalelor îți va da un tun și un detașament de soldați. Cine știe, poate că te va ajuta...
   În acest fel, vulpea reușise să îl înșele pe iepure pentru a treia oara. Iepurele era foarte trist, dar s-a decis să se ducă la leu. În vreme ce mergea prin pădure, a întîlnit un viteaz cocoșel, ce fusese soldat pînă de curînd. 

- De ce plîngi, iepurașule?, l-a întrebat cocoșelul.
- Vulpea mi-a furat căsuța și am rămas pe drumuri! Trebuie să îmi petrec noaptea în înghețata și întunecoasa pădure, i-a mărturisit cu amar iepurele. 

- Nu-ți fie teamă! Te voi ajuta, i-a răspuns cocoșelul. 

   Atunci cînd au ajuns la coliba iepurelui, cocoșelul a văzut o țeavă mare aruncată prin iarbă. Cocoșelul a luat-o și a pus-o pe doi mari bușteni. 

- Uită-te, nu-i așa că seamănă cu un adevărat tun de război? Cred că vom putea păcăli vulpea, i-a zis cocoșelul iepurelui.

Apoi, cocoșelul a început să strige din răsputeri: 

- Ascultați comanda mea, soldați! Trageți o salvă de tun în acel bordei!

 Vulpea a tras cu ochiul prin fereastră și a zărit un mare tun de război și un soldat îmbrăcat în uniforma regelui pădurii. De această dată, era foarte, foarte înspăimîntată! Credea că armata leului sosise acolo și soldații erau pe cale să tragă cu tunul în căsuță. Și-a luat tălpășița afară din casă pe dată și, de atunci, nimeni n-a mai văzut-o prin pădure. 

    Cocoșelul și iepurele au ajuns prieteni la cataramă și au locuit împreună în colibă atît de mică, dar atît de confortabilă.

Vîntişor şi Norişor Mofturici

poveste

  A fost odată ca niciodată că dacă n-ar fi nu s-ar mai povesti…
A fost odată Împărăţie Albastră. Acolo trăiau în pace şi bucurie Vîntul, Soarele, Norii, Luna şi Păsările. Această împărăţie era departe... departe de pămînt.
Dar într-o zi Vîntişor - copil zburdalnic se gîndi să plece din Împărăţie şi să viziteze pămîntul. Dar nu-i venea să facă asta singur şi se gîndi să vorbească cu Norişorul Mofturici.
De ce i se spune Norişorul Mofturici? Pentru că tot timpul avea ceva de comentat. Nu-i convenea nimic.
- Hai să mergem puţin mai încolo, îi spunea mama lui.
- Nu vreau, răspundea el obraznic.
- Trebuie dragul meu. Aici vor veni razele soarelui...,
- Şi dacă vin ce îmi pasă mie! Nici nu-mi pasă! Eu vreau să stau aici. Întrerupse el vorba mamei.
- Nu e bine ce zici, şi nici ce faci. Ascultă-mă dragul meu, spunea mama lui cu voce caldă. Vor veni razele soarelui şi tu ai să te încălzeşti prea tare...
- Nu o să mă încălzesc că nu vreau eu!
- Ţţ ţţ ţţ, mai spunea mama lui dînd supărată din cap. O să-ţi pară rău dragul meu că nu asculţi. Razele soarelui sunt puternice şi or să te încălzească prea tare, şi tot corpul tău se va usca....
- Nu vreau să te ascult, o ţine el una şi bună.
Atunci învîrtindu-se cu putere apăru Vîntişor. El îl prinse de un colţ pe Norişor 

şi-l rostogoli cît acolo...
- Copii, le zise Mama Nor, aveţi grijă cum vă jucaţi, să nu vă îndepărtaţi prea mult de grădiniţa noastră..
- Avem, ziseră cei doi copii în cor, dar numai aşa ca să închidă gura mamei lor... Căci nu prea aveau de gînd să-i şi asculte sfatul.
Şi Vîntişor se răsuci iar şi - l învîrti pe Norişor, aruncîndu-l dintr-o parte în alta.
Prinseră momentul cînd Mămica Nor închise ochii să se odihnească puţin şi o zbughiră spre pămînt. Se opriră puţin deasupra unei pajişti, privind florile şi fluturaşii ce zburau din floare în floare... Vîntişor pus pe şotii suflă puţin mai tare şi florile îşi plecară supuse capul; rîzînd, suflă şi mai tare, numai că de data asta, florile se rupseră şi căzură plîngînd la pămînt. Fluturii se zbăteau în toate direcţiile.
- Ce-ai făcut îl întrebă Norişor Mofturici? De ce ai rupt florile... Erau aşa frumoase. Şi fluturaşii unde s-au ascuns?
- Suntem aici sub florile care au mai rămas în picioare. Cine este acela care ne-a stricat căsuţele?
- Sunt eu Vîntişor şi dacă mă supăraţi am să le stric pe toate.
- De ce faci asta? Noi nu ţi-am făcut nici un rău! Strigară fluturaşii în cor.
- Dar eu fac numai ce vreau răspunse Vîntişor. Şi se mai roti de cîteva ori.
- Hei, strigă Norişor Mofturici, ai grijă ce faci, nu vezi că m-ai învîrtit de-mi sar stropii....
- Şi ce dacă! Doar ne jucăm. Aruncă şi tu nişte stropi ca să-i speriem de tot pe Fluturaşi.
Fluturaşii se supărară şi hotărîră să- i pedepsească pe cei doi copilaşi obraznici.
Se ascunseră sub o frunză mare de brusture, ce se înfipsese bine în spatele unui arici şi începură mica şi urgenta lor şedinţă.
- Cel mai tînăr dintre ei, le spuse că va încerca să zboare la Soare şi să-i povestească de acea întîmplare.
- NU ai să reuşeşti, dragul meu îi spuse cel mai bătrîn. Soarele e departe şi dacă totuşi reuşeşti să ajungi la el, căldura lui îţi va topi aripioarele.
- Şi atunci ce facem?
- O să stăm ascunşi aici, Vîntişor se va plictisi şi va pleca.
Văzînd că nu reuşeşte să mai facă nişte fluturaşi să zboare dezordonat, Vîntişor se umflă şi mai tare şi suflă cu putere, Numai că tot rotindu-se hăinuţele lui se încurcară în crengile unui stejar bătrîn. Degeaba trase el cu putere că nu mai reuşi să se salveze din strînsoarea crengilor groase.
- Ajutor strigă el! Sunt prins aici. Salvaţi-mă nu mă pot mişca. Norişor Mofturici vino! Striga el cu ultimele puteri
- Dar eu nu mă pot mişca fără ajutorul tău, nu ştii?! Va trebui să vii să mă tragi tu, ca de fiecare dată.
- Dar eu nu pot. Sunt prins între crengi!
Soarele se ridica din ce în ce mai mult pe cer.
- Mi-e foarte cald, şi transpir, spuse printre lacrimi Norişor Mofturici. Mamă, mamă, ajută-mă!
Mama Nor, se trezi şi privi în jos!!
- Of, dragul meu Norişor, ţi-am spus de atîtea ori să nu mai pleci de lîngă mine şi să nu stai neacoperit în soare. Acum razele lui puternice te vor topi, şi lacrimile tale vor uda acele floricele de care aţi rîs tu şi prietenul tău, Vîntişor. Acolo jos, mama nu te poate ajuta!
Încet, încet din Norişorul Mofturici nu mai rămase nimic;
Vîntişor se transformă într-o imensă pînză de păianjen, fixată de crengile bătrînului stejar.
   Am încălecat pe-o şa şi v-am spus povestea aşa!

Iepurașul cel Haios căruia îi place mierea

poveste europeană

   Trăia odată în pădure Iepurașul cel Haios, care își petrecea toată ziua în căutarea mierii. Bineînțeles că îi plăceau morcovii și spanacul, dar mierea era favorita lui!
  Cîteodată avea noroc să găsească ușor miere în scorbura vreunui copac bătrîn. Dar, de cele mai multe ori, trebuia să găsească diverse metode să pătrundă în vizuina Doamnei Urs, unde putea să mănînce pe săturate miere din borcanul acesteia.
  La un moment dat însă Doamna Urs a observat că borcanul ei cu miere se tot golește. 

- Cineva îmi mănîncă mierea, și am să-l prind, și-a spus ea.
   Doamna Urs a întins o capcană. A pus borcanul de miere pe raftul cel mai de sus al dulapului, dar pe marginea lui, astfel încît acesta să cadă cînd va fi atins.
Ziua următoare, cînd Doamna Urs a plecat la vînătoare, Iepurașul cel Haios a pătruns în vizuina ei. A văzut borcanul de miere sus pe raft și s-a urcat să-l ia. Dar cînd l-a atins, borcanul a căzut, Iepurașul cel Haios a căzut și mierea s-a întins toată peste Iepurașul cei Haios!
- Vai de mine! 

  Iepurașul cel Haios a încercat și a încercat să se miște, dar mierea era așa de groasă încît el se lipea de orice atingea.
  Cînd Doamna Urs s-a întors acasă, Iepurașul cei Haios era lipit de podea. 

- E, și acum să vedem ce am prins, și-a zis rîzînd Doamna Urs. Se pare că voi avea ciorbă de iepure în seara asta la masă.
  Doamna Urs a umplut cu apă o oală mare, neagră și a pus-o pe cămin. A aprins apoi focul în cămin, sub oală, și a ieșit afară să adune cîteva ridichi și cartofi pentru ciorbă.
  Iepurașul cel Haios a încercat și a încercat să fugă, dar se lipea tot mai rău.    --Oh, dacă aș putea să scap de aici, niciodată nu aș mai încerca să fur miere! și-a spus el plîngînd.
   Pe măsură ce focul aprins sub oală devenea din ce în ce mai puternic, mierea din jurul Iepurașului cel Haios devenea tot mai subțire. A început să se scurgă pe lîngă urechi, de peste tot, în jos spre lăbuțe.
   Curînd Iepurașul cel Haios a fost în stare să-și miște un picior, apoi pe celălalt. Cu o mișcare din coadă Iepurașul cel Haios a sărit afară din vizuina Doamnei Urs și a pornit-o repede spre pădure.
   Din acea zi, Iepurașul cel Haios nu a mai mîncat niciodată miere. S-a mulțumit cu morcovi, spanac și salată ca și restul iepurașilor.

Darul Mamei Natură

poveste indo-americană

    Într-o zi, în timp ce Mama Natură își vedea de treburi în grădină, a auzit voci nervoase. Erau doi dintre copii ei: Soarele și Ploaia, care se certau care este cel mai important pe lume.
- Eu sînt cel mai important, striga Soarele. Fără mine, nimic nu ar crește!
- Nu este adevărat, eu sînt cea mai importantă! striga Ploaia. Fără mine, nimic nu ar crește!
  Glasurile li se auzeau din ce în ce mai tare și din ce în ce mai răstite, fiecare fiind sigur că el este cel mai important.
   La un moment dat, Mama Natură s-a săturat să-i vadă certîndu-se și s-a gîndit să le dea o lecție. A trimis Soarele pe o parte a lumii și Ploaia pe cealaltă.
Curînd a fost pace și liniște din nou, iar Mama Natură s-a întors la treaba ei. La început Soarele și Ploaia s-au supărat că au fost despărțiți, dar au decis că aceasta este șansa prin care fiecare poate demonstra că este cel mai important.
Zi după zi, Soarele strălucea pe o față a globului, în timp ce pe cealaltă Ploaia continua să cadă. După o vreme, pe partea Soarelui totul era uscat, iar pe cea a Ploii totul era inundat.
  Cînd și-au dat seama de greșeala făcută, Soarelui și Ploii li s-au făcut rușine. S-au dus înapoi la Mama Natură și și-au cerut scuze.

- Știm acum că nici unul nu este mai important decît celălalt, au spus. Avem nevoie unul de celălalt, iar lumea are nevoie de noi amîndoi pentru creșterea plantelor și animalelor.
  Mama Natură era fericită că Soarele și Ploaia și-au învățat lecția. Pentru a sărbători s-a gîndit să ofere lumii un dar special.
 De-a lungul cerului a pictat un arc de cerc din culori minunate: roșu, portocaliu, galben, verde, albastru, indigo și violet. 

- Lumea are nevoie de voi amîndoi, copiii mei, Soarele și Ploaia, a spus ea. De cîte ori veți vizita lumea, în același timp, acest arc de cerc va apare pe cer. Cînd lumea va vedea curcubeul, va ști că voi sînteți fericiți să lucrați împreună.

Vulpița și tigrul

poveste chinezească

  Într-o zi Vulpița se juca singură prin pădure cînd deodată un tigru a sărit după un copac.
- Mmmm, a spus tigrul. Am să te mînînc!
Vulpița era speriată, dar și-a păstrat calmul. Repede și-a construit un plan în gînd.
- Îmi pare rău, domnule Tigru, dar nu mă poți manca, i-a spus ea.
- Și de ce nu? a întrebat surprins tigrul.
- Pentru că sînt foarte importantă, a spus Vulpița. De fapt, sînt regele acestei păduri. Toate animalele sînt așa de înspăimîntate de mine, încît fug din calea mea cînd mă plimb.
  Tigrul era suspicios. 

- Cum pot ști că-mi spui adevărul? întrebă el.
- Foarte ușor, a răspuns Vulpița. Mergi în spatele meu în timp ce mă plimb prin pădure. Și ai să vezi cu ochii taăi ce importantă sînt.
  Și Vulpița a plecat cu tigrul mergînd în spatele ei.
Curînd au ajuns aproape de un cerb ce se juca în jurul copacilor. Cînd cerbul a văzut Vulpița, nu i-a acordat nici o atenție. Dar cînd a văzut tigrul, a fugit în tufișuri exact cum bănuia Vulpița că va face.
- Ai văzut? a întrebat Vulpița. Cerbul acela se teme rău de mine.
Mai apoi, Vulpița și tigrul au ajuns aproape de un lup aflat la gura vizuinii sale. Din nou, lupul nu a acordat nici o atenție Vulpiței. Dar cînd a văzut tigrul ce mergea în spatele ei, a sărit și a alergat în vizuina să se ascundă.
- Ai vazut? a spus Vulpița. Chiar și acel lup se teme de mine.
  Vulpea și tigrul și-au continuat drumul prin pădure. În scurt timp au ajuns la marginea unui rîu unde ursul pescuia. În mod obișnuit ursul nu se teme de nimeni. Abia dacă a zărit-o pe Vulpiță. Dar cînd l-a văzut pe tigru, a sărit în apă și a înnotat repede cît mai departe.
- Acum mă crezi? a întrebat vulpița.
  Tigrul era complet păcălit. Și-a plecat capul și a spus: 

- Iartă-mă, Vulpițo. Habar nu aveam că ești așa de importantă. De acum înainte nu am să te mai supăr niciodată.
   Așa că Vulpița s-a întors să se joace în pădure, tare fericită că i-a venit în minte o asemenea păcăleală

.

Bătrînica și Spiridușul

poveste irlandeză

    Într-o bună zi o bătrînică se plimba pe afară cînd a auzit un zgomot ușor.
- Poc, poc, poc! Poc, poc, poc!
- Mă-ntreb ce poate fi, a zis bătrînica.
S-a furișat în spatele unui copac și de acolo, spre marea ei surpriză, a văzut un spiriduș îmbrăcat în haine verzi. Acesta lovea cu un ciocan micuț, făcînd pantofi pentru alți spiriduși și zîne mititele.
   Bătrînica l-a apucat pe spiriduș de gulerul hainei. 

- Te-am prins, Domnule Spiriduș! a strigat ea.
- Într-adevăr m-ai prins, a spus calm spiridușul. Dar îți mulșumesc dacă îmi dai drumul să mă pot întoarce la treaba mea.
- Ooo, nu! a spus bătrînica. Nu înainte să-mi spui unde-ți este oala cu aur. Toată lumea știe că atunci cînd prinzi un spiriduș el trebuie să-ți arate unde-i este îngropată oala cu aur.
   Spiridusul a rîs. 

- Deci, vrei oala mea cu aur, nu-i așa? Foarte bine. Urmează-mă atunci și-ți voi arăta unde se află îngropată.
   Spiridusul a pornit-o înainte urmat de bătrînica care se ținea strîns de haina lui.
  Într-un final au ajuns într-un cîmp unde creșteau sute de tufișuri. Spiridușul a arătat spre unul dintre ele și a spus: 

- Sapă sub acest tufiș și vei găsi tot aurul pe care ți-l doresti.
   Bătrînica s-a uitat la pămîntul tare. 

-Trebuie să mă-ntorc acasă și să iau o lopată, a spus ea. Dar mai întîi am să leg de tufiș eșarfa mea ce roșie. Așa voi ști unde să sap cînd mă-ntorc cu lopata.
- Bună idee, a spus spiridușul cu o sclipre în ochi. Să te bucuri de aurul ce-l găsești! 

   Și făcînd semn cu mîna, spiridușul a dispărut.
   Bătrînica a alergat spre casă și a luat o lopată. Pe drumul înapoi s-a gîndit cum să cheltuiască aurul ce-l va găsi.
   Dar cînd a ajuns din nou în cîmp, ochii i s-au mărit de surpriză. În locul unei singure eșarfe roșii, a văzut sute la fel. Fiecare tufiș avea o eșarfă roșie legată de el!
- Ooo, nu! a strigat bătrînica. Spiridușul acela m-a păcălit! Nu pot săpa sub toate aceste tufișuri. Acum trebuie să mă-ntorc acasă fără oala mea cu aur.

   Și asta a și făcut.

Aventurile unei frunze de toamnă

A fost odată, tare demult un împărat bătrîn care avea numeroși slujitori voinici ca ursul și tari ca piatra. Aceștia își asumau răspunderea asupra unor sute de copile care mai de care mai blînde și mai frumoase. Oamenii încă de mult, pe acest bătrîn împărat l-au numit Copac, pentru că stă de veghe toata noaptea și toată ziua adăpostește pe toți trecătorii lăsîndu-i să stea la umbra frunzelor care erau copilele.
Slujitorii, după iscusința lor aveau nume de ramuri. Toți aceștia formau împreună un singur copac cu multe ramuri și frunze, un copac bătrîn de neîntrecut la numărul anilor.
Ziua era tot mai zglobie și copacul juca diferite jocuri cu ramurile și frunzele care trăiau în liniște și pace.
Într-o zi se năpusti asupra lor un vînt tare și puternic de spărgea ferestrele oamenilor și ridica în slavă hîrtiile și praful de pe drum. Atunci, copacul tata-împărat chema toate frunzele și pe toți slujitorii și le spuse:
- Dragii mei copilași, suntem aproape în pragul despărțirii, vîntul suflă aspru spre frunze fără pic de milă. Nu se știe care dintre voi va așterne un covor de rugină și nici nu se știe care va avea mai multe zile.
Eu, ca tată, vă sfătuiesc să nu umblați hai-hui, ci țineți-vă de frunza mamă și aveți grijă să nu vă dezlipiți de ea.
Vorbele împăratului sunau tare și zgomotos: se auzea cum vîntul trece prin el ca o sabie, se vedea cum tremura și cît pe ce era să se aplece la pămînt cu toată împărăția.
Dar să lăsăm asta pentru mai tîrziu și să vedem ce s-a întîmplat mai departe.
Mezina , frunza rea și neascultătoare dar totodată grijulie pentru împărățiile din jur, se strecura pe sub ramuri și o lua din loc prin vecini să vestească de sfaturile bătrînului. Merse ce merse din loc în loc și mai vestea pe cîte un împărat care îi ieșea în cale de primejdia și nenorocirea ce avea să urmeze. Unul dintre împărați o opri din drum și o lua de mînă zicîndu-i:
- Draga mea copilă, dulce și blajină, am aflat ce vremuri vor veni dar de asta nu-ți face griji și să nu-ți fie teamă.
Să știi că va veni toamna.
Fata-frunză făcu niște ochi mari și își inchipui că toamna este un monstru, o stafie, o sperietoare de ciori, ori un cîntec, un leagăn, un copil .

- Ce-ar fi să-l întreb "cum e toamna?", își zise în gînd mezina frunză.
Și hotărîtă de acest lucru prinse curaj și spuse:

- Bătrînule unchi, ce este toamna?
- Toamna este a treia fiică a anului ce coboară din înaltul cerului să-și aștearnă trena ei de culoare galben-brun-arămie, trena fiind voi frunzele care veți așterne un covor de rugină peste întreaga natură. De cum sosește de pe dealuri, înceoe a stropi cu mănunchi de ciumafai, natura udă, dînd pentru ea cularea ei simbolică de toamnă. Atunci soarele va coborî spre asfințit. Răcoarea va brazda întinsul și deodată sămînța se va scutura, frunzele îngălbenite se vor desprinde de pe ramurile copacilor și se vor cufunda într-un somn adînc pentru totdeauna. Bruma rece și vîntul sturlubatic sunt prieteni nedespărțiți ai toamnei. Împreună vor sălta frunzele în sus pînă în înaltul cerului iar apoi le vor lăsa din nou pe pămînt. Voi, vă veți apleca în fața toamnei părăsind copacul definitiv, tatăl care v-a susținut atîta timp în adierea vîntului slab. Dar pentru oamenii vrednici, toamna este ca o pagină din cartea vieții care își aduce roadele ei cu ea. De cum o zăresc se apucă cu grijă să-i culeagă veșmintele cum sunt: perele, merele, nucile, gutuile pentru care au muncit tot anul. Dar toamna nu este mai prejos căci ea e mîndră și fericită de vrednicia lor și de aceea le acordă toată încrederea și speranța ei.
După cîteva secunde, din fantezia povestirii fata frunză făcu niște ochi mari și galbeni ca semn de dezmorțire, îl salută cuviincios pe bătrînul copac, îi spuse "la revedere" cu un glas stins subțire și se îndrepta iute spre casa părintească. Ajunsă acasă fu întrebată de părinți pe unde a umblat iar ea, cu lacrimi în ochi, istorisi tot ce i s-a întîmplat.
Cum termină, se uită pe dealuri și frumoasa toamnă se apropie de ea.
Fructele îi țineau trena, coronița de flori strălucea din ce în ce mai tare, în calea ei se așeza frunze de miresme de flori. Dar, în sfîrșit, ajunse la tatăl împărat și cu încuviinșarea lui luă toată calea frunzelor, copilele și le duse cu ea, rămînînd în urmă dorul părinților, lacrimi amare, pustietate, iar înainte frunze ce se roteau în jurul toamnei.
Doar o urmă a mai rămas, o lacrimă de frunză și roua ce se așeza pe copacul împărat. El urma să stea de veghe și să adăpostească în continuare toți trecătorii care făceau popasuri sub el.

ALI BABA ȘI CEI 40 DE HOȚI

   Trăia odată în Persia, în vremuri de demult, un om pe nume Ali Baba. Era tăietor de lemne și își castiga tare greu pîinea zilnică din vînzarea lemnului pe care-l tăia în padure.
  Într-o bună zi, tocmai cînd își lega măgărușul de trunchiul unui copac, auzi tropot de cai prin locurile acelea nu prea umblate.
-Cine să fie oare? se întreba speriat Ali Baba.
După ce își ascunse măgărușul în tufiș, Ali Baba se cățăra în copac și se ascunse cum putu el mai bine printre crengi. Nu mai văzuse niciodată atîția călăreți la un loc. Număra el vreo patruzeci, toți înarmați, care cu săbii, care cu puști.
-Nu mi se par a fi oameni de treabă, își spuse el. Cu siguranță sunt bandiți! Dar oare ce-o fi în sacii ăia doldora pe care îi cară dupa ei?
Unul dintre ei, căpetenia lor desigur, descălecă. Apropiindu-se de o stîncă uriașă, întinse brațul și rosti solemn:
- Sesam, deschide-te!
Pe dată, stînca se rostogoli într-o parte, dînd la iveală o deschizătură în piatră. Hoții descălecară și ei și intrară unul după altul în peșteră, ducîndu-și sacii burdusiți la adăpost.
Ali Baba nu cutezase să coboare din copac. Dar iată că hoții ieșiră din peșteră, de data asta cu mîinile goale.
-Drace, își zise el, tare aș vrea să știu mai multe…
Dar, vai, nici nu se îndepărtaseră bine hoții, că stînca se și așezase din nou la locul ei, de parcă nici nu s-ar fi clintit.
Numai că Ali Baba nu uitase formula magică. Aștepta cu răbdare venirea nopții, se dădu jos din copac și zise:
- Sesam, deschide-te!
Se auzi un uruit înfundat, pămîntul i se mișca de sub picioare și, iată, stînca se dădu la o parte.
Ali Baba intră și el în peșteră…
Nu mică îi fu mirarea lui Ali Baba cînd se pomeni în fața unor minunății cum nu mai văzuse niciodată: podoabe, giuvaericale, grămezi de aur și argint, covoare, sipețe din lemn sculptat și arme de mare preț, fiecare în teaca ei frumos cizelată. Era o neasemuită comoară!
Cînd se lumină de ziuă, nevasta lui Ali Baba își văzu bărbatul întorcîndu-se acasă cu un sac plin cu galbeni.
- De unde ai galbenii ăstia? îl întrebă ea speriată. Dacă sunt de furat, n-am nevoie de așa ceva!
- Stai liniștită, îi răspunse Ali Baba. Nu înseamnă că am furat dacă am luat de la hoți, mai zise el și îi povesti toată tarașenia. Și asta e doar începutul. În peșteră se afla de o sută de ori mai multe bogății. De acum nu vom mai avea nici o grijă.
Nevasta lui Ali Baba vru atunci să numere galbenii. Numai că erau atît de mulți, încît se văzu nevoită să ceară cu împrumut o baniță de cîntărit de la Casim, fratele lui Ali Baba, care era foarte bogat. Dar Casim avea și el o nevastă curioasă din fire.
- Dar ce vrei să cîntărești? își întrebă cumnata.
- Păi, niște grîu, o minți nevasta lui Ali Baba.
Cealaltă n-o crezu și, ca să nu rămînă fără răspuns, puse un pic de grăsime pe fundul baniței…
Cînd Ali Baba îi înapoie banița, nu băgă de seamă că un galben rămăsese lipit de fundul vasului.
- Ia te uită, sarantocul de frate-tău are bani de aur, îi spuse ea bărbatului ei, roasă de invidie. Furios și invidios, Casim îl chema la el pe Ali Baba.
- Știu că ești bogat acuma, îi zise el mieros, și mă bucur foarte. Dar, ia spune-mi și mie, cum ai izbutit?
Și naivul Ali Baba îi povesti de-a fir-a-păr totul.
Și iac-așa, îi spuse lui Casim cum veniseră cei patruzeci de hoți, cum căraseră ei bogățiile în peșteră, ce văzuse el acolo și se minunase, locul unde se afla peștera și îi dezvălui pînă și formula magică! Astfel ca, la căderea nopții, Casim ieși din oraș, trăgînd după el zece măgari încărcați cu saci și cufere, și o luă spre pădure…
Nu-i fu deloc greu să dea de peșteră, iar bolovanul cel uriaș se dădu imediat la o parte dupa ce Casim rosti formula magică. Numai că, pe cînd se trudea el să vîre comorile în cufere, deja doldora, fără să lase nici măcar un galben pentru fratele său, peștera se închise.
- Deschide-te odată, se înfurie el. Haide… mai repede, deschide-te!…
Încerca în fel și chip să înduplece stînca să se dea la o parte. În zadar însă, Casim nu-și mai amintea cuvîntul potrivit!
Cînd, în sfîrșit, își aminti Casim formula corectă: "Sesam, deschide-te!", bolovanul se mișca din loc și peștera se deschise, dar prin deschizătură dădură năvală hoții, care se întoarseră cu noi bogății. Scoțîndu-și săbiile din teacă, se năpustiră spre Casim strigîndu-i:
- Fă-ți rugăciunea, nemernicule, căci ai să mori!
Văzînd că bărbatul ei nu se mai întoarce, nevasta lui Casim dădu fuga acasă la Ali Baba și îi mărturisi totul. Fără să se supere, acesta o porni pe dată în căutarea fratelui său, pe care-l găsi făcut bucatele de bandiți. Cu mîhnire în suflet puse rămășițele într-un sac, pe spinarea măgărușului, și o luă înapoi către casă.
Multe lacrimi vărsa nevasta lui Casim. Mult se jeli! În cele din urmă, Ali Baba izbuti să o liniștească.
-Ai grijă, nimeni nu trebuie să știe ce s-a întîmplat, zise el. Eu am un pic de treabă cu Mustafa cizmarul.
- Poți să coși un mort tăiat bucăți și să-l faci la loc întreg? îl intreabă el pe bătrînul cizmar, aproape orb. Dacă faci asta pentru mine, o să te răsplătesc bine. Dar tu să nu sufli nimănui o vorbă! Ai priceput?
- Da, ți-o jur, îi răspunse Mustafa.
Și uite așa, corpul lui Casim fu cusut și făcut întreg la loc. Apoi, văduva lui Casim și slujnica ei, Morgiana, răspîndiră zvonul că stăpînul Casim era foarte bolnav. Astfel că nimeni nu se mira atunci cînd, într-o bună zi, ele dădură de veste ca acesta răposase. Tot așa nimănui nu i se păru ciudat cînd ele se instalară în casa lui Ali Baba; așa cerea tradiția pe vremea aceea în Persia.
Dar cei ce s-au mirat cel mai tare au fost hoții. "Cum de a putut să dispară din peșteră nemernicul pe care l-am ucis? Se întrebă cu nedumerire căpetenia lor. Cu siguranță că mai știe cineva locul și formula magică!"
Și atunci se hotări să trimită pe trei dintre oamenii săi ca iscoade în oraș.
Întîmplarea a făcut ca hoții să dea tocmai de Mustafa.
- Ia te uita! Prinseră ei a-și bate joc. Cine a mai pomenit un cizmar orb?
- Asta nu mă împiedică să cos! Protestă bătrînul. Săptămîna trecută am cusut un mort.
Degeaba se mai strădui el să-și mai țină apoi limba, cîțiva galbeni îl făcură să și-o dezlege.
Și astfel aflară hoții unde își avea locuința Ali Baba. Unul dintre ei făcu o cruce cu creta pe poarta casei ca să-și poată aminti locul.
"Amice, își zise el în barbă, o să primești în curînd o vizită…"
Numai că banditul nu avea de unde să știe că slujnica Morgiana îl văzuse. De cum se lăsă întunericul, ea se grăbi să însemneze cu creta toate casele din cartier, făcînd pe porțile lor cîte o cruce albă.
Căpetenia hoților se pomeni, așadar în mare încurcătură la vederea acelor semne pe toate porțile. Și se înfurie amarnic. Ca să se mai răcorească, puse să li se taie capetele celor trei oameni.
Apoi, a doua zi, îi făcu el însuși o vizită cizmarului, care se lasă momit e o pungă plină cu galbeni și-l trădă a doua oară pe Ali Baba:
- Într-acolo, zise el, arătînd cu toiagul în direcția casei acestuia.
Căpetenia hoților își întipări bine în minte locul și se duse să-și caute oamenii.
Trei zile mai tîrziu, cînd căpetenia hoților se înfățișă la el acasă, Ali Baba, care nu-l văzuse prea deslușit la chip, nu-l putu recunoaște și-i dădu crezare cînd acesta îi spuse:
- Sunt neguțător. Catîrii mei au cărat toată ziua treizeci și șase de chiupuri pline cu ulei pe care le voi vinde mîine la tîrg. Animalele sunt istovite, ca și mine. N-ați putea să ne dați găzduire pentru o noapte?
Ali Baba băgă catîrii în grajd, iar stăpînului lor îi oferi o minunată cină și un pat bun într-una din încăperile casei. Doar Morgiana simtea că nu poate avea încredere în așa-zisul neguțător. Și nu greșea…
Dar nu de ulei era vorba. În chiupuri se aflau ascunși cei treizeci și șase de hoți, nerăbdători să lovească și să ucidă pe toată lumea din casă.
Pe motiv că trebuie să aibă grijă de marfa sa, căpetenia ieși pentru cîteva clipe în curte:
- Stați liniștiți, le șopti el hoților, veți ataca atunci cînd vă voi da eu de știre. Încă n-a sosit momentul.
- Acum e momentul? Întrebară hoții ceva mai tîrziu, cînd auziră iarăși pași în curte.
Ghinionul lor. Nu era căpetenia, ci Morgiana, care se dusese după apă la fîntînă. Cum era isteață, pricepu pe dată cine se ascundea în chiupuri și, îngroșindu-și vocea, glăsui:
- Nu încă… Și se întoarse la bucătărie.
Iar aici, luă un vas mare în care turna ulei încins. Se întoarse apoi tiptil în curte și vărsă uleiul fierbinte în fiecare chiup. Nici că mai avură hoții timp să urle de durere. Cu toții pieiră opăriți cu ulei clocotit.
- Și acum e rîndul căpeteniei, își zise Morgiana…
Apropiindu-se de stăpînul ei, Morgiana îi ceru îngăduința să danseze pentru a-și cinsti cum se cuvine oaspetele.
- Firește, se învoi Ali Baba, încîntat de ideea fetei. Aceasta se duse să-și ia niște straie mai potrivite și ascunse un pumnal în cutele salvarilor. Cine ar fi bănuit ce avea ea de gînd? Cu siguranță nu banditul, care era numai ochi și urechi de încîntare.
O privea vrăjit pe fata care dănțuia în fața lui. Cînd o simți tot mai aproape de el, închise ochii de plăcere. Și-atunci, Morgiana scoase din cingătoare pumnalul și î-l înfipse în inimă!
- Ce-ai facut, nefericito? strigă Ali Baba îngrozit.
Dar cînd Morgiana îl duse afară și-i arătă bandiții ascunși în chiupuri, Ali Baba îi spuse:
- Fii binecuvîntată! Tu mi-ai salvat viața!
Iar a doua zi, tot la căderea nopții, Ali Baba, la fel de modest, se duse la peșteră, călare pe măgarul său: comoara se afla acolo și-l așteptă doar pe el și pe cei dragi lui. Ali Baba n-o uită pe Morgiana. Ea căpătă o zestre așa de frumoasă, încît ar fi putut să trăiască ca o regină. Numai că ea alese să rămînă credincioasă stăpînilor ei și nu dori să-i părăsească. Ali Baba o luă în familia sa și de atunci încolo Morgiana deveni fica lui.

Fata moşului cea cuminte şi harnică şi fata babei cea haină şi urîtă

de Fraţii Grimm

        A fost odată un moş şi moşului ăstuia îi murise nevasta, şi-a mai fost şi-o femeie bătrînă, şi femeii ăsteia îi murise bărbatul. Şi moşneagul avea o fată şi băbuţa avea şi ea o fată. Fetele se cunoşteau de cînd erau mici şi totdeauna le vedeai plimbîndu-se împreună. Şi după fiece plimbare veneau de braţ la casa văduvei. Şi iată că-ntr-o zi, baba îi spuse fetei moşneagului:

        - Fată, hăi, ia ascultă aici: spune-i lui tată-tău să mă ia de nevastă, şi de s-o învoi, o să te ţin ca-n puf şi-o să-ţi dau în fiecare dimineaţă numai lapte, ca să-ţi speli feţişoara, iar de băut, numai vin dă-l bun, iar fetei mele o să-i dau apă de spălat şi apă de băut.

Fata se duse acasă şi-i spuse lui taică-său vorbele femeii. Omul rămase pe gînduri şi tot chibzuia:

 - Oare ce să fac? Că însurătoarea e şi desfătare, dar şi chin.

    Şi pentru că nu se putea hotărî nici într-un fel, nici într-altul, îşi scoase în cele din urmă cizma din picior şi-i spuse fetei:

- Uite, cizma asta are o gaură în talpă. Du-te cu ea în pod şi atîrn-o de cuiul cel mare din grindă şi vezi de toarnă apă în carîmb. Dacă apa nu s-o scurge din cizmă, să ştii că mă-nsor, iar de n-o ţine apa, nu mă mai însor, asta-i hotărît!        Fata făcu aşa cum îi spusese taică-său, dar gaura din talpă se strînse de apă şi cizma rămase plină pînă-n marginea carîmbului. După ce văzu cum stă treaba, fata se duse degrabă la taică-său de-i spuse ce s-a întîmplat cu apa din cizmă. Se miră el de cele ce-i spusese fata şi, pînă la urmă, se urcă în pod să se încredinţeze cu ochii lui de-i adevărat ori ba. Şi văzînd el că fata-i spusese numai adevărul, se duse la văduvă şi-o luă de nevastă.

    Dis-de-dimineaţă, cînd se sculară fetele din aşternut, fata unchiaşului găsi lapte de spălat şi vin de băut, iar fata babei, apă de spălat şi apă de băut. A doua zi însă, amîndouă fetele nu găsiră decît apă de spălat şi apă de băut. Şi aşa a rămas să fie în toate zilele de aici înainte…

   Maştera o duşmănea de moarte pe fata moşului şi, pe zi ce trecea, nu ştia ce să mai scornească pentru a o obidi şi a o face să se scîrbească de viaţă.

   Şi în acelaşi timp o şi pizmuia pe fată, fiindcă era frumoasă şi bună, pe cîtă vreme a ei era urîtă şi haină la suflet.

   Într-o iarnă, pe vremea cînd crăpau şi ouăle corbului de ger şi zăpada se aşternuse atît de înaltă peste dealuri şi văi că trebuia să înoţi prin ea, nu alta, baba făcu o rochie de hîrtie şi, chemînd-o pe fata unchiaşului, îi zise:

- Îmbracă-te cu rochia asta şi du-te chiar acu’ în pădure de-mi culege un coşuleţ cu fragi, că mi s-a făcut poftă!

  - Doamne, Dumnezeule, spuse fata, dar unde s-au mai pomenit fragi pe timp de iarnă!? Pămîntul e îngheţat bocnă şi-i atîta zăpadă, că a acoperit totul… Şi-apoi, cum o să umblu numai în rochia asta de hîrtie?! Că afară e un ger de-ţi taie suflarea şi te-ngheaţă. Şi-o să sufle crivăţul prin rochie şi mi-or sfîşia-o mărăcinii!

 - Cum, îndrăzneşti să mi te pui împotrivă? se stropşi la ea maştera. Mişcă-te de aici cît mai iute şi nu care cumva să-mi vii fără fragi!

  Îi dete apoi o fărîmă de pîine uscată şi-i zise:

- Asta o să-ţi fie de ajuns pentru toată ziua şi încă prea mult!

  Dar în sinea ei gîndi: "Las’ că o să îngheţi tu de frig şi o să mori de foame şi n-o să te mai văd înaintea ochilor!"…

   Fata n-avu încotro, îmbrăcă rochia de hîrtie, luă coşuleţul şi porni în pădure. Cît cuprindeai cu ochiul nu se zărea decît zăpadă şi iar zăpadă, şi nici un firicel de iarbă nu-şi arăta pe nicăieri săbiuţa-i verde. Cînd ajunse fata în pădure, văzu o căsuţă la fereastra căreia priveau trei pitici bărboşi. Fata le dădu bineţe şi bătu cu sfială la uşă. Piticii, care o văzuseră încă de pe drum, rostiră cu toţii-ntr-un glas:

 - Intră, fetiţă, intră!

Fata păşi pragul, se aşeză pe laviţa de lîngă vatră, ca să se încălzească şi începu să muşte din codrul de pîine uscată.

- Dă-ne şi nouă o bucăţică, o rugară piticii, că n-am luat nimic în gură pe ziua de azi!

 - Cu dragă inimă! le răspunse fata, rupse în două bucata de pîine şi le dădu jumătate.

 - Ce cauţi în pădure pe-o vreme cîinoasă ca asta, copilă dragă? o întrebară piticii. Şi cum se face că pe un ger ca ăsta de crapă pînă şi pietrele umbli atît de subţirel îmbrăcată?!

- Ce-s eu de vină dacă pe asta mi-a dat-o s-o îmbrac mama vitregă! zise fata, oftînd cu obidă. Mi-a poruncit să umplu cu fragi coşuleţul de-l vedeţi aici şi m-a ameninţat că de nu l-oi putea umple nu mai am ce căuta acasă!

După ce fata îşi sfîrşi bucăţica de pîine, piticii îi dădură o mătură şi-i ziseră:

 - Ia du-te de mătură zăpada de la uşa din dosul casei! Cum ieşi din odaie, piticii începură să se sfătuiască între ei:

 - Ce să-i dăruim noi fetei, pentru că a fost cuminte şi bună şi a împărţit pîinea cu noi?

Primul dintre pitici grăi:

 - Eu îi menesc să fie din zi în zi mai frumoasă.

Al doilea urmă:

 - Iar eu, ca de cîte ori deschide gura să rostească o vorbă, să-i cadă cîte-un galben din gură.

Iar al treilea zise:

 - Iar eu, ca să vină un fecior de împărat şi s-o ia de nevastă.

    Fata făcu precum îi spuseseră piticii. Mătură zăpada din dosul căsuţei şi ce credeţi că-i fu dat să vadă? O mulţime de fragi îşi arătau căpşoarele deasupra zăpezii, toate roşii ca sîngele, de coapte ce erau! Cu inima plină de bucurie, fata se grăbi să-şi umple coşuleţul şi, după ce mulţumi piticilor şi-şi luă rămas bun de la fiecare, porni în fugă spre casă să ducă fragii.

    Cum intră pe uşă şi dădu bună seara, numai ce se pomeni că-i pică un ban de aur din gură. Povesti apoi ce i s-a întîmplat în pădure şi de cîte ori spunea o vorbă îi cădea cîte-un ban de aur, astfel că-n scurtă vreme se umplu întreaga odaie.

 - Ia te uită ce nesocotinţă, să arunci aşa cu banii…? făcu soră-sa vitregă şi-n sufletul ei era neagră de pizmă.

Şi pe dată se hotărî să plece şi ea în pădure. Dar mamă-sa căută s-o oprească zicîndu-i:

 - Nu te las, fata mamei, că mă tem să nu-mi degeri pe drum de frig, că suflă crivăţul cum nu s-a mai pomenit.

Dar fata nici nu voi să audă de aşa ceva şi stărui morţiş în hotărîrea ei. Dacă văzu baba că nu e chip s-o înduplece, îi făcu o scurteică bună, căptuşită cu blană, şi-i pregăti, să aibă de drum, pîine cu unt şi cozonac.

 Fata se încotoşmănă cu blana şi-o porni apoi spre pădure. Şi nu se opri decît cînd ajunse în dreptul căsuţei piticilor. Piticii se aflau tot la geam şi priveau afară, dar fata nici nu-i luă în seamă şi nu le dădu bineţe. Şi intră buzna pe uşă, fără s-o poftească nimeni. Ajunsă în casă, îşi căută un loc lîngă vatră şi începu să înfulece cu poftă.

  - Dă-ne şi nouă puţin, o rugară piticii.

Dar fata răspunse cu gura plină:

 - Da’ ştiţi c-aveţi haz! Abia de-mi ajunge mie; de unde să vă mai dau şi vouă?!

După ce sfîrşi de mîncat, piticii îi ziseră:

  - Ia mătura asta şi du-te de mătură zăpada la uşa din dos!

 - Căutaţi-vă pe altul să vă măture zăpada, ori de nu, măturaţi singuri, le răspunse fata mînioasă, că doar n-am slugărit la uşa voastră!

   Stătu ea o bucată de vreme pe laviţa de lîngă cuptor şi, văzînd că piticii n-au de gînd să-i dăruiască nimic, ieşi pe uşă afară, supărată foc.

După ce o văzură plecată, piticii începură să se sfătuiască între ei:

  - Ce să-i menim pentru că-i atît de pizmaşă şi haină la suflet şi nu se îndură să dea nimănui nimic?Primul pitic grăi:

 - Eu îi menesc să fie din zi în zi mai urîtă!

Cel de-al doilea urmă:

 - Iar eu, ca de cîte ori o rosti o vorbă, să-i sară cîte-o broască din gură!

Al treilea grăbi să-i ureze şi el:

 - Iar eu, să-i cadă pe cap atîtea nenorociri şi să îndure atîtea suferinţe cîte i se cuvin pentru cîinoşenia ei!

    Fata căută ce căută prin pădure şi, negăsind fragi, porni mînioasă spre casă. Şi cum păşi pragul, vru să-i povestească maică-sii ce-a văzut în pădure, dar n-apucă să rostească o vorbă, că-i şi sări din gură o broască. Şi tot aşa, de cîte ori da să spună ceva, lepăda cîte-o broască, că toată lumea se ferea din calea ei, cuprinsă de scîrbă.

  Cînd văzu ce pacoste a dat peste capul fiică-sii, baba se învenină de necaz şi nu ştiu ce blestemăţii să mai scornească pentru a o pierde pe fata unchiaşului, care din zi în zi se făcea tot mai frumoasă. În cele din urmă luă o căldare şi o puse pe foc, iar cînd apa începu să dea în clocot, aruncă înăuntru mai multe caiere de in, pe care le lăsă să fiarbă bine. Cînd socoti c-au fiert de ajuns, i le puse fetei pe umeri şi, dîndu-i un topor, o trimise la gîrlă să facă o copcă în gheaţă şi să înălbească tortul.

  Fata se supuse, că n-avea încotro, şi, ducîndu-se la gîrlă, începu să spargă gheaţa cu toporul. Şi cum spărgea ea aşa, numai ce vede venind o caleaşcă trasă de patru cai albi, în care se afla împăratul. Caleaşca opri drept în faţa ei şi împăratul, scoţîndu-şi capul pe fereastră, o întrebă cu blîndeţe:

  - Fata mea, cine eşti şi ce faci aici?

  - Sunt o fată sărmană şi înălbesc tortul, răspunse ea.

Împăratului i se făcu milă de dînsa şi cînd văzu cît e de frumoasă o întrebă din nou:

- N-ai vrea să vii cu mine?

 - Ba aş vrea cu dragă inimă! grăi fata, care nu mai putea de bucurie că-n sfîrşit avea să scape de babă şi de sora ei vitregă.

  Fata se urcă apoi în caleaşcă şi porni la drum în tovărăşia împăratului. Şi de-ndată ce sosiră la palat, făcură nuntă mare, după cum ursiseră piticii din pădure.

    După un an împărăteasa născu un fecior. Cînd auzi maştera de norocul care dăduse peste fată, veni împreună cu fiică-sa la palatul împărătesc, chipurile s-o vadă, că li-era dor.

    Dar planul lor era ticluit dinainte şi, cînd împăratul ieşi din iatac pentru cîtăva vreme, zgripţuroaica o şi apucă pe împărăteasă de cap, iar fiică-sa de picioare şi, ridicînd-o din pat, o zvîrliră pe fereastră în rîul care curgea pe lîngă zidurile palatului. Fata cea urîtă se grăbi să se culce în locul împărătesei şi baba îi trase aşternutul pînă peste cap, ca să nu fie cumva recunoscută. Cînd se întoarse împăratul şi vru să stea de vorbă cu împărăteasa, baba îl opri zicîndu-i:

 - Dă-i pace, măria ta, că acum năduşeşte şi nu i-e gîndul să stea la taclale!

    Împăratul nu bănui nimic rău şi veni a doua zi. Dar de cum intră în vorbă cu nevastă-sa, băgă de seamă că la fiecare vorbă de-a ei îi sare cîte-o broască din gură, pe cîtă vreme, înainte, îi săreau numai bani de aur.

     Se minună el de schimbarea asta şi-o întrebă pe babă dacă nu ştie care-i pricina, dar ea îl linişti spunîndu-i că aşa li se întîmplă cîteodată lăuzelor; că totul se trage din pricina fierbinţelii de ieri şi că-n scurtă vreme avea să-i treacă…

     Dar peste noapte, ajutorul de bucătar îşi aruncă privirea pe fereastră şi văzu cum venea pe gîrlă o raţă, înotînd de zor şi întrebînd cu grai omenesc:

  - Ce faci, împărate luminate? Dormi, ori veghezi pe înnoptate?

Văzînd că cel întrebat nu răspunde, raţa mai zise:

 - Dar oaspeţii mei s-au culcat?

Şi atunci ajutorul de bucătar îi răspunse:

- Dorm de mult, de cînd s-a înserat!

Raţa întrebă apoi:

 - Da’ copilaşul meu ce mai face?

Şi ajutorul de bucătar răspunse:

- În leagăn de mătase doarme-n pace!

De cum auzi vorbele astea, raţa îşi recăpătă înfăţişarea împărătesei, intră în palat, îi dădu copilului să sugă, îi potrivi aşternuturile şi apoi, prefăcîndu-se iar în raţă, o porni înot în susul gîrlei.

Veni aşa două nopţi de-a rîndul, iar în cea de-a treia noapte îi spuse ajutorului de bucătar:

 - Du-te şi-i dă de veste împăratului să ia paloşul şi să-l învîrtească pe prag, de trei ori, deasupra capului meu!

    Ajutorul de împărat alergă şi-i spuse împăratului tot ce văzuse şi auzise. Împăratul scoase paloşul din teacă şi, oprindu-se în prag, îl învîrti de trei ori deasupra raţei. Şi la a treia învîrtitură, numai ce văzu că se preface raţa iarăşi în împărăteasă: şi era voinică, sănătoasă şi plină de voioşie ca atunci cînd o văzuse ultima oară. Cînd auzi haina de maşteră că s-au schimbat lucrurile şi că împărăteasa cea adevărată e din nou în palat, se grăbi să-i spună fiică-sii:

- Hai s-o ştergem de-aici cît mai e timp, pînă ce nu pune împăratul slujitorii să ne prindă şi să ne pedepsească!

    Şi chiar în noaptea aceea reuşiră să se strecoare din palat şi, mergînd pe drumuri lăturalnice, ieşiră din oraş şi trecură de hotarele împărăţiei. Dar pe oriunde treceau ori căutau să facă popas, oamenii le întorceau cu scîrbă spatele, şi nu e de mirare: că de cum dădea fata cea urîtă să spună o vorbă, îi şi sărea cîte-o broască din gură. Şi tot aşa se făcu că nimeni nu se mai îndură de ele să le ajute în vreun fel. Şi pe drept cuvînt gîndeau oamenii în sinea lor: "Numai peste un om rău la suflet şi cîinos din cale afară poate să cadă aşa pacoste!"

    Rătăciră ele aşa din loc în loc, din ţară-n ţară, ca nişte pribegi fără căpătîi, şi nimeni nu voia să audă de ele şi să le dea adăpost.

     Iar împărăteasa cea tînără trăi de aci înainte în bucurie şi fericire împreună cu împăratul şi feciorul lor.

 Cufărul zburător 

de Hans Christian Andersen

Era odată un negustor aşa de bogat încât ar fi putut să pardosească cu bani de argint toată strada lui şi pe lângă asta şi o ulicioară aproape toată, dar nu le pardosea pentru că-şi întrebuinţa altfel banii şi când dădea o para, lua înapoi un galben, fiindcă era priceput; dar într-o bună zi a murit.

        Fecioru-su a moştenit toată averea şi când s-a văzut cu atâta bănet a început să ducă o viaţă de petreceri; făcea zmee din banii de hârtie şi arunca în apă galbeni în loc de pietre. Cu asemenea îndeletniciri, paralele s-au isprăvit repede şi nu i-au mai rămas decât patru bănuţi de aramă, iar haine nu mai avea decât un halat vechi şi o pereche de papuci. Prietenii acuma nici nu mai voiau să ştie de el, pentru că nu puteau să iasă pe stradă cu dânsul aşa îmbrăcat. Numai unul din ei, care era mai bun la suflet, i-a trimis un cufăr vechi cu o scrisorică: "Fă-ţi bagajul!" Dar el n-avea ce bagaj să-şi facă şi de aceea s-a băgat chiar el în cufăr.

        Acuma, să vedeţi, cufărul acesta era tare ciudat. Cum îl încuiai, putea să zboare. Aşa a făcut şi feciorul de negustor; l-a încuiat şi îndată a zburat cu cufărul pe horn, deasupra norilor, tot mai departe şi mai departe. Când fundul cufărului scârţâia, feciorul negustorului se temea să nu se spargă în bucăţi şi să trebuiască să facă o tumbă cumplită şi asta nu-i prea plăcea. Şi a mers aşa cât a mers şi a ajuns în ţara turcilor. A ascuns cufărul într-o pădure şi a intrat în oraş. Nu s-a uitat nimeni la dânsul. Fiindcă turcii umblau ca şi el, cu halat şi cu papuci. Cum mergea el aşa, a întâlnit în drum o doică cu un copil la piept.

        - Ascultă, doică turcească, a întrebat-o el, ce palat e acela de colo, cu ferestre aşa de înalte?

        - Acolo stă fata sultanului, a răspuns femeia. S-a prorocit că are să fie foarte necăjită din pricina unui iubit şi de aceea n-are voie nimeni să stea de vorbă cu ea, decât numai dacă sunt de faţă sultanul şi sultana.

        - Bine, mulţumesc! a spus feciorul de negustor; s-a dus în pădure, s-a băgat în cufăr, a zburat până pe acoperişul palatului şi s-a strecurat la prinţesă pe fereastră.

Prinţesa dormea pe o sofa şi era atât de frumoasă încât feciorul de negustor nu s-a putut opri şi a sărutat-o. Ea s-a trezit şi s-a speriat, dar el i-a spus că e dumnezeul turcilor şi a venit prin văzduh la dânsa şi ea a fost foarte măgulită. Pe urmă au stat împreună de vorbă şi el i-a spus tot lucruri minunate, i-a spus că ochii ei sunt două lacuri adânci în care gândurile înoată ca nişte zâne ale apei şi i-a spus că fruntea ei e un palat de gheaţă cu încăperi frumoase şi tablouri şi i-a mai spus de barza care aduce copii mititei şi drăgălaşi.

Frumoase lucruri spunea! Şi pe urmă i-a cerut prinţesei mâna şi ea îndată a spus da!

        - Să vii sâmbătă seara, a zis ea; sâmbătă seara, sultanul şi sultana vin la mine la ceai. Au să fie foarte mândri că mi-a cerut mâna dumnezeul turcilor; caută numai şi învaţă bine o poveste frumoasă, pentru că tatei şi mamei le plac foarte mult poveştile; mama vrea să audă poveşti cu tâlc şi cuviincioase, iar tata vrea să fie vesele.

        - Bine, n-am să aduc alte daruri decât o poveste, a spus el şi a plecat, dar înainte de plecare prinţesa i-a dat o sabie împodobită cu bani de aur şi de asta avea el nevoie.

Şi-a luat zborul, şi-a cumpărat un halat şi după aceea s-a dus în pădure şi acolo s-a apucat să născocească o poveste; până sâmbătă trebuia să fie gata şi nu era chiar aşa de uşor.

        Sâmbătă seara povestea era gata. Sultanul, sultana şi toată curtea erau la ceai la prinţesă. Toţi l-au întâmpinat cu prietenie.

        - Nu vrei să ne spui o poveste? a spus sultana; dar una care să fie cu tâlc.

        - Dar să fie şi cu haz, a zis sultanul.

        - Da, da! a răspuns el. Ascultaţi: era odată un mănunchi de chibrituri şi chibriturile acestea erau foarte mândre de originea lor. Se făleau fiindcă se trăgeau dintr-un brad bătrân şi înalt, din care fiecare din ele era o aşchie. Chibriturile şedeau pe masă între o scăpărătoare veche şi o tigaie tot veche de fier. Îşi aduceau aminte de tinereţe şi povesteau tigăii:

        "Când eram noi în copac, stăteam într-o creangă verde. Dimineaţa şi seara beam ceai de diamant, adică rouă, toată ziua ne îmbăiam în soare, când era soare, şi păsările ne spuneau poveşti. Vedeam că suntem bogate prin faptul că fagii şi mestecenii şi ceilalţi copaci numai vara erau îmbrăcaţi şi iarna erau goi, pe când familia noastră avea mijloace să se îmbrace în verde şi vara, şi iarna. Dar iată că într-o bună zi a venit un tăietor de lemne şi familia noastră s-a împrăştiat în toate părţile. Trunchiul familiei a ajuns catarg pe o corabie mare, care dacă voia putea să facă şi înconjurul lumii, ramurile celelalte s-au dus care încotro, iar noi avem acuma menirea să aprindem oamenilor lumina; de aceea noi, obraze subţiri, am ajuns să stăm la bucătărie."

        "Soarta mea s-a desfăşurat altfel, a spus tigaia de fier lângă care şedeau chibriturile. De la început, de când am venit pe lume, am fost de o mulţime de ori curăţită şi încălzită; eu fac treabă cu temei şi sunt la loc de cinste aici în casă. Singura mea bucurie este să şed după masă la locul meu, curată şi frecată, şi să schimb vorbe înţelepte cu tovarăşele mele. Afară de căldarea de apă, care se duce câteodată în curte şi se întoarce, toţi câţi suntem aici stăm mereu în casă. Numai coşniţa ne aduce noutăţi şi trebuie să spun că vorbeşte cu prea multă îndrăzneală despre cele ce se petrec afară. Deunăzi, o oală bătrână s-a speriat aşa de tare de ceea ce vorbea coşniţa, că a căzut de la locul ei şi s-a spart; era o femeie aşezată şi cu păreri sănătoase, asta pot să v-o spun."

        "Mai taci acuma, că ai vorbit destul", i-a tăiat vorba scăpărătoarea şi a izbit o dată în cremene că au sărit scântei în toate părţile. "Mai bine să ne veselim oleacă."

        "Da, haide să vedem care dintre noi e de neam mai bun", au spus chibriturile.

        "Ba nu, mie nu-mi place să vorbesc de mine, a zis oala de lut. Hai mai bine să povestim câte o întâmplare. Uite, încep eu. Am să spun ceva care s-a întâmplat oricui; aşa fiecare are să înţeleagă mai repede despre ce-i vorba şi are să se bucure. Mi-am petrecut tinereţea pe marginea mării, într-o familie liniştită…"

        "Începe foarte frumos, au spus farfuriile. Cu siguranţă că povestea are să ne placă."

        "În casa aceea, mobilele erau şterse de praf, duşumelele măturate şi spălate şi la fiecare două săptămâni se puneau perdele curate."

        "Ce frumos povesteşti, spuse mătura. Se vede imediat că povesteşte o femeie, e ceva delicat şi fin…" "Da, da, se vede asta!", a spus căldarea de apă şi de plăcere a sărit în sus şi apa a curs pe jos pleoscăind. Oala a povestit mai departe şi la sfârşitul poveştii a fost tot aşa de frumos ca şi la început.

Farfuriile au zăngănit de bucurie şi mătura a scos câteva fire de pătrunjel verde din ligheanul cu nisip şi a încununat oala, fiindcă ştia că asta are să-i necăjească pe ceilalţi.

        "Dacă o încununez, mâine mă încununează şi ea pe mine", s-a gândit mătura.

        "Mie mi-a venit poftă să dansez.", a spus vătraiul şi a început să danseze. Doamne, iartă-mă, cum mai ridica piciorul în sus! O pernă veche care zăcea aruncată într-un colţ a plesnit când a văzut.

        "Ei, mă încununaţi şi pe mine?", a întrebat vătraiul.

Şi l-au încununat şi pe el.

        "Neam prost!", şi-au spus în gând chibriturile.

Acuma samovarul trebuia să cânte, dar a spus că-i răcit şi nu poate dacă nu fierbe. Dar asta era numai sclifoseală. Nu voia să cânte decât pe masa din sufragerie. Pe marginea ferestrei era o pană de scris, veche, cu care scria scrisori bucătăreasa. N-avea nimic deosebit, doar atâta că fusese băgată prea tare în cerneală, dar era mândră de asta.

        "Dacă samovarul nu vrea să cânte, spuse ea, n-are decât să nu cânte. Afară la fereastră e o privighetoare în colivie şi ştie ea să cânte. E drept că n-a învăţat nicăieri, dar putem să trecem asta cu vederea."

        "Eu cred că nu se cuvine să facem una ca asta, a zis ceainicul de tablă (cânta şi el şi era văr bun cu samovarul) cred că nu-i bine să ascultăm cum cântă o pasăre străină. Ce fel de patriotism e ăsta? Să spună coşniţa dacă am sau n-am dreptate!"

        "Sunt foarte supărată, zise coşniţa, sunt cum nu se poate de supărată pe voi toţi. Aşa înţelegeţi voi să vă petreceţi seara? N-ar fi mai înţelept lucru să facem puţină ordine? Să stea fiecare la locul lui şi eu am să vă arăt ce să faceţi. Aveţi să vedeţi ce frumos are să fie!"

        "Să facem cât mai multă zarvă!", au spus cu toţii.

În clipa aceea a intrat bucătăreasa şi toţi au amuţit şi nu s-au mai mişcat. Dar nu era oală care să nu ştie ce e în stare să facă şi cât e de nobilă. Fiecare se gândea: "Hei, dac-aş fi vrut, să vezi ce petrecere ar fi fost!"

Bucătăreasa a luat chibriturile şi a făcut focul. Cum s-au mai aprins toate şi cum au mai ars! Şi se gândeau:

        "Acuma poate oricine să vadă că noi suntem mai de preţ decât toate celelalte. Uite cum strălucim şi ce lumină dăm!"

Dar repede-repede au ars şi n-a mai rămas nimic din ele.

        - Frumoasă poveste, a spus sultana. Parcă aş fi fost şi eu în bucătărie cu chibriturile. Da, acuma poţi s-o iei pe fiica noastră de soţie.

        - Da, da! a spus sultanul, luni te-nsori cu fiica noastră. Îl tutuiau acum, fiindcă curând avea să facă parte din familie.

Cu o zi înainte de nuntă, seara, a fost iluminaţie în tot oraşul. S-au împărţit pesmeţi şi covrigi şi copiii pe stradă şuierau din degete şi era minunat de frumos.

        "Trebuie să fac şi eu ceva", s-a gândit feciorul de negustor şi a cumpărat rachete, pocnitori şi artificii, le-a pus cu el în cufăr şi şi-a luat zborul.

        Era o zarvă cumplită! Toţi turcii ţopăiau şi jucau de le săreau papucii până peste cap; asemenea minunăţie cum era cufărul zburător nu mai văzuseră niciodată. Acuma vedeau şi ei că într-adevăr dumnezeul cel turcesc avea s-o ia pe fata sultanului.

        Feciorul de negustor s-a întors cu cufărul în pădure şi pe urmă ce şi-a spus el: "Hai să mă duc prin oraş, să văd ce spune lumea". Nu-i de mirare deloc că era curios să afle. Câte şi mai câte nu spuneau oamenii! Fiecare văzuse în felul lui, dar tuturor li se păruse frumos ce văzuseră.

        - Am văzut pe dumnezeul turcilor, zicea unul, ochii îi străluceau ca nişte stele şi barba lui e ca o spumă.

        - Zbura îmbrăcat cu o mantie de foc, zicea altul. Şi pe pulpanele mantiei şedeau îngeri. Minunate lucruri mai spuneau oamenii şi a doua zi avea să fie nunta.

        Feciorul de negustor s-a dus iar în pădure, ca să se bage în cufăr, dar când a ajuns în pădure, ia cufărul de unde nu-i! Cufărul arsese tot. Se aprinsese de la nişte artificii şi nu mai rămăsese din el decât scrum. Acum feciorul de negustor nu mai putea să zboare şi nu se mai putea duce la fata sultanului.

        Ea l-a aşteptat pe acoperiş toată ziua. L-o mai fi aşteptând şi acuma, dar el cutreieră lumea şi spune poveşti; poveştile lui însă nu mai sunt aşa de frumoase ca aceea cu chibriturile pe care a spus-o când era dumnezeul turcilor.

Privighetoarea

de Hans Christian Andersen

 Povestea pe care v-o spun acuma s-a întâmplat în China, în vremuri străvechi.

Palatul împăratului Chinei era cel mai frumos din lume, clădit numai din cel mai scump porţelan, dar aşa de sfărâmicios, aşa de gingaş, încât trebuia să umbli cu mare băgare de seamă prin el – să nu se spargă. În grădină erau nişte flori minunate şi de cele mai frumoase atârnau zurgălăi de argint, care sunau mereu, ca să nu treacă cineva pe lângă ele şi să nu le vadă. Grădina era plină de minunăţii şi era aşa de mare încât nici grădinarul nu ştia până unde se întinde; dacă mergeai tot înainte ajungeai într-o pădure cu copaci înalţi şi lacuri adânci. Pădurea mergea până la marginea mării şi marea era albastră şi adâncă. Corăbiile treceau chiar pe sub ramurile copacilor şi într-un copac era o privighetoare care cânta aşa de frumos încât până şi un biet pescar care nu-şi mai vedea capul de treabă şi de griji se oprea în loc şi asculta când venea noaptea să-şi ridice năvodul.

        "Doamne! Ce frumos cântă!", zicea el, dar nu zăbovea mult fiindcă trebuia să scoată năvodul şi trecea mai departe şi uita de pasăre; dar când în noaptea următoare privighetoarea cânta şi pescarul trecea pe-acolo, el iar spunea: "Doamne! Ce frumos cântă!"

        Veneau călători de peste mări şi ţări în oraşul împăratului ca să vadă palatul şi grădina şi toţi se minunau de atâta frumuseţe; dar când auzeau privighetoarea spuneau: "Ceva mai frumos nu se poate!"

        Călătorii când se întorceau la ei acasă spuneau ce-au văzut şi învăţaţii scriau sumedenie de cărţi despre palatul şi grădina împăratului Chinei, dar nu uitau nici de privighetoare, ba chiar o puneau mai presus de orice altceva; iar cei care erau şi poeţi slăveau în versuri privighetoarea din pădurea de la marginea mării.

        Cărţile pe care le scriau învăţaţii erau răspândite peste tot pământul şi câteva din ele au ajuns şi până la împăratul Chinei. Şezând pe tronul lui de aur le citea şi dădea din cap mulţumit, fiindcă în cărţile acelea se spuneau lucruri aşa de frumoase despre oraş, despre palat şi despre grădină. "Dar mai frumos decât totul e privighetoarea", spuneau cărţile.

        - Ce-i asta? a întrebat împăratul. Eu nu ştiu nimic. Despre ce privighetoare e vorba? Să fie o asemenea pasăre în împărăţia mea şi chiar aici în grădină şi eu să nu ştiu? Trebuie să aflu din cărţi?

Şi a chemat pe sfetnicul cel mare al palatului. Sfetnicul era aşa de mândru încât atunci când vreunul mai mic decât el îndrăznea să vorbească cu dânsul sau să-l întrebe ceva el spunea numai atât: P! Adică asta şi cu nimica era totuna.

        - Ia te uită ce-am aflat, a spus împăratul. Cică ar fi pe aici o pasăre minunată care se cheamă privighetoare. Se spune că ar fi cel mai minunat lucru din toată împărăţia. Cum se face că eu până acuma n-am ştiut nimic?

        - N-am auzit niciodată despre o asemenea pasăre, a zis sfetnicul. Nu s-a înfăţişat niciodată la curte.

        - Să vie aici numaidecât deseară şi să cânte în faţa mea – a spus împăratul. O lume întreagă ştie ce am şi numai eu nu ştiu.

        - Până acuma n-am auzit de ea, a zis sfetnicul. Am s-o caut şi am s-o găsesc.

Dar unde s-o găsească? Sfetnicul a alergat pe scări în sus şi în jos, a cutreierat tot palatul, dar toţi cei pe care-i întâlnea şi îi întreba habar n-aveau de vreo privighetoare. Sfetnicul s-a dus înapoi la împărat şi i-a spus că asta trebuie să fie o poveste născocită de cei care scriu cărţi.

        - Măria ta, a spus el, nu trebuie să crezi tot ce scrie acolo; cărţile, foarte des, sunt numai născociri. Ba uneori în ele au parascovenii şi vrăjitorii.

        - Cartea în care am citit asta, a zis împăratul, mi-a trimis-o împăratul Japoniei, aşa că nu poate să fie mincinoasă. Vreau s-ascult şi eu privighetoarea. Deseară să fie aici numaidecât. Va avea înalta mea bunăvoinţă. Şi dacă nu vine, atunci deseară toţi curtenii, după ce au să stea la masă, au să fie călcaţi în picioare.

Când a auzit asta sfetnicul – iar a început să alerge pe scări în toate părţile; şi toţi curtenii alergau cu el, fiindcă nu le-ar fi plăcut să fie călcaţi în picioare. Şi toţi întrebau şi căutau privighetoarea aceea minunată, despre care toată lumea ştia, dar de care aici la curte nimeni nu auzise.

        În sfârşit, au dat de o biată fată de la bucătărie care le-a spus:

        - Eu ştiu unde-i privighetoarea aceea şi am auzit-o cum cântă. În fiecare seară mi se dă voie să iau ce mai rămâne de la masă şi să duc de mâncare mamei care-i săracă şi bolnavă. Casa noastră e chiar pe ţărm şi când trec noaptea prin pădure şi mă opresc oleacă să mă odihnesc, ascult cum cântă privighetoarea. Cântă aşa de dulce că-mi dau lacrimile şi când o aud parcă m-ar săruta mama.

        - Uite ce, fetiţo, a spus sfetnicul, te fac mai mare peste toată bucătăria şi ai să ai voie să-l vezi pe împărat când stă la masă, numai să ne duci la privighetoare, fiindcă trebuie neapărat să se înfăţişeze deseară la curte.

Şi s-au dus cu toţii în pădure, acolo unde avea obiceiul să cânte privighetoarea. Cum mergeau ei aşa, o vacă de prin apropiere a început să mugească.

        - I-auziţi, au spus curtenii, asta trebuie să fie privighetoarea. Ce glas puternic la o vietate aşa de mică! Dar parcă am mai auzit noi glasul acesta!

        - Nu! E o vacă! a zis fata de la bucătărie. N-am ajuns încă.

Au mai mers o bucată şi au auzit nişte broaşte într-o baltă.

        - Straşnic de frumos! a spus preotul palatului. Acum o aud, cântă de parc-ar fi clopoţeii din templu.

        - Nu! Sunt nişte broaşte, a zis fata. Îndată o s-o auzim şi pe ea. Şi deodată privighetoarea a început să cânte.

        - Iaca, asta e privighetoarea, a spus fata. Ascultaţi-o cum cântă! Uite-o colo sus! Şi le-a arătat pe-o creangă o pasăre mititică şi cenuşie.

        - Cum, asta e? a spus sfetnicul. Nu mi-aş fi închipuit că-i aşa; e atât de mică şi de ştearsă! Eu cred că şi-a pierdut culoarea, de spaimă că vede atâtea feţe simandicoase în preajma ei.

        - Privighetoareo! a strigat fata de la bucătărie, măria sa împăratul vrea să te audă cum cânţi.

        - Cum să nu! Bucuros! a spus privighetoarea şi a cântat de-ţi era mai mare dragul s-o asculţi.

        - Parc-ar fi nişte clopoţei de sticlă, a spus sfetnicul. Ia uite cum îi merge guşa! Ciudat lucru că până acuma n-am văzut-o. Au să se minuneze toţi de la curte când au s-o vadă.

        - Să mai cânt o dată împăratului? a întrebat privighetoarea. Ea credea că împăratul e şi el acolo.

        - Scumpă şi minunată privighetoare, a zis sfetnicul, am marea bucurie să te poftesc deseară la o serbare la curte, unde ai să farmeci pe măria sa împăratul cu cântecele tale minunate.

        - Cântecul meu sună mai bine în pădure, a spus privighetoarea, dar s-a dus cu ei când a auzit că aşa vrea împăratul.

La palat totul era pregătit ca de sărbătoare. Pardoseala şi pereţii care erau de porţelan străluceau luminaţi de mii de lămpi de aur şi pretutindeni erau flori frumoase care sunau din zurgălăi. Şi era o larmă de zurgălăi că nu te puteai auzi.

        În sala cea mare, în care şedea împăratul, era atârnată la mijloc o prăjină de aur pe care trebuia să se aşeze privighetoarea. Toată curtea era adunată şi fata de la bucătărie căpătase îngăduinţa să stea şi ea după uşă, fiindcă acuma i se dăduse titlul de bucătăreasă împărătească. Toţi erau îmbrăcaţi cu haine de sărbătoare şi toţi se uitau la pasărea cea mititică şi cenuşie căreia împăratul îi făcea semn din cap.

        Privighetoarea a început să cânte şi împăratului i-au dat lacrimile; lacrimile îi curgeau pe obraz şi privighetoarea cânta tot mai frumos; cântecul ei îţi mergea drept la inimă. Împăratul a fost foarte mulţumit şi a spus ca privighetoarea să poarte un papuc de aur la gât. Dar privighetoarea i-a mulţumit şi i-a răspuns că a fost răsplătită îndeajuns.

        - Am văzut lacrimi în ochii împăratului şi asta-i pentru mine cea mai mare comoară! Mai mare răsplată nu vreau! Şi iar a cântat un cântec cu glasul ei dulce.

        - E cea mai frumoasă voce pe care am auzit-o, spuneau doamnele de la curte şi au luat apă în gură ca să gâlgâie şi ele la fel, atunci când vor vorbi cu cineva; ele credeau că dacă vor gâlgâi au să fie şi ele privighetori. Până şi slujitorii şi fetele din casă îşi dădură în vileag mulţumirea lor şi asta e mare lucru, fiindcă soiul acesta de oameni e foarte greu să-l mulţumeşti. După cum vedeţi, privighetoarea era pe placul tuturora.

        A trebuit să rămână la curte; avea colivia ei şi putea să iasă la plimbare de două ori pe zi şi o dată pe noapte. Avea doisprezece slujitori şi fiecare din ei o ţinea legată de picior cu un şnur de mătase. Nu era deloc plăcut să te plimbi aşa.

        Tot oraşul vorbea de pasărea cea minunată. Când doi oameni se întâlneau, oftau numai şi se înţelegeau; unsprezece copii cocoşaţi au fost porecliţi cu numele ei, dar nici unul nu cânta ca ea.

        Într-o bună zi, împăratul a primit o ladă pe care era scris: Privighetoarea.

        - Trebuie să fie iar o carte despre pasărea noastră vestită în toată lumea, a spus împăratul.

Nu era însă o carte, era o jucărie într-o cutie, o privighetoare făcută cu meşteşug, care semăna cu o privighetoare vie, dar era încrustată toată cu diamante, rubine şi safire. Dacă băgai în ea o cheie şi o întorceai cum întorci un ceas, cânta un cântec din acelea pe care le cânta privighetoarea cea vie. Şi în timp ce cânta, dădea din coadă şi strălucea de aur şi de argint. La gât purta o cordeluţă pe care era scris aşa: "Privighetoarea împăratului Japoniei e sărăcăcioasă faţă de cea a împăratului Chinei".

        - Minunat lucru! au spus cu toţii şi omul care adusese pasărea asta meşteşugită a căpătat titlul de Mare Aducător de privighetori la curtea imperială.

        - Acuma să le punem pe amândouă să cânte! Are să fie ceva nemaipomenit de frumos!

        Au cântat împreună, dar nu prea mergea bine cântecul, fiindcă privighetoarea cea adevărată cânta în felul ei şi privighetoarea cealaltă cânta când nişte suluri de metal se învârteau într-însa.

        - Nu-i vina ei, a spus maestrul de muzică al curţii; ea nu poate cânta decât după tact, aşa cum se cântă la şcoala mea de muzică.

Au lăsat-o deci să cânte singură. A plăcut tuturor tot aşa de mult ca şi privighetoarea cea adevărată; dar pe lângă asta era mai frumoasă la înfăţişare şi strălucea ca un giuvaer.

        A cântat de treizeci şi trei de ori aceeaşi bucată şi tot n-a obosit. Toţi voiau s-o mai audă, dar împăratul a spus că acuma trebuie să cânte şi privighetoarea cea adevărată. Dar când au vrut s-o cheme, ia-o de unde nu-i. Nimeni nu văzuse că zburase pe fereastră şi plecase în pădurea ei.

        - Cum se poate una ca asta? s-a mirat împăratul.

Şi toţi curtenii au fost de părere că privighetoarea e o fiinţă foarte nerecunoscătoare.

        - Dar nu-i nimica, au spus ei, avem acuma o pasăre şi mai minunată.

        Şi iar au pus jucăria să cânte şi asta era a treizeci şi patra oară când auzeau aceeaşi bucată, dar tot n-o învăţaseră pe de rost, fiindcă era foarte grea. Maestrul de muzică a adus nişte laude grozave păsării şi a spus că e mai bună decât privighetoarea cea adevărată şi asta nu numai în ce priveşte îmbrăcămintea şi pietrele scumpe, dar chiar şi în ce priveşte alcătuirea ei pe dinăuntru.

        - Pentru că, vedeţi dumneavoastră, cu privighetoarea cea adevărată nu poţi să ştii niciodată ce are să fie, pe când cu cea artificială totul e hotărât mai dinainte. Poţi să-ţi dai seama de tot ce se întâmplă, poţi s-o deschizi şi să arăţi gândirea omenească, să arăţi cum sunt sulurile, cum se învârtesc şi cum se perindă unele după altele!

        - Chiar aşa sunt şi gândurile noastre! au spus cu toţii şi maestrul a căpătat învoirea să arate în duminica următoare poporului pasărea. Împăratul a poruncit s-o pună să cânte ca s-o asculte tot poporul. Oamenii au ascultat-o şi au fost grozav de mulţumiţi, parcă s-ar fi îmbătat cu ceai, ceea ce e un obicei foarte chinezesc. Şi toţi au spus: "O!", şi şi-au ridicat în sus degetul arătător şi au dat din cap. Numai pescarul cel sărac, care auzise privighetoarea cea adevărată, spunea: "Cântă frumos, melodia e la fel, dar lipseşte ceva, nu ştiu ce anume, dar lipseşte!"

Privighetoarea cea adevărată a fost izgonită din împărăţie. Pasărea cea plăsmuită îşi avea locul ei pe o pernă de mătase, chiar lângă patul împăratului. Toate darurile pe care le primise erau adunate împrejuru-i şi ea acuma căpătase un titlu mai mare, era "Cântăreaţă a iatacului maiestăţii sale imperiale" şi avea rangul întâi de pe partea stângă, fiindcă împăratul socotea că partea cea mai nobilă e aceea în care e inima şi inima şi la împăraţi tot în stânga e aşezată. Maestrul de muzică a scos despre pasărea cea plăsmuită o lucrare în douăzeci şi cinci de volume; era o lucrare aşa de savantă şi de lungă şi plină de cuvintele chinezeşti cele mai grele, încât toţi se grăbeau să spună că au citit-o şi au înţeles-o, fiindcă altfel ar fi fost luaţi drept proşti şi călcaţi în picioare.

        Şi aşa a trecut un an. Împăratul, curtenii şi toţi ceilalţi chinezi ştiau acuma pe de rost fiecare tril din cântecul păsării celeia plăsmuite, dar tocmai de aceea le plăcea acuma mai mult decât oricând. Puteau să cânte şi ei cu ea şi aşa chiar şi făceau. Toţi copiii de pe uliţă cântau şi împăratul cânta şi el. Era ceva minunat.

        Într-o seară însă, când pasărea tocmai cânta foarte frumos şi împăratul şedea în pat şi o asculta, înăuntrul ei s-a auzit deodată o pârâitură şi ceva a plesnit. Toate rotiţele s-au desfăcut şi muzica s-a oprit.

        Împăratul a sărit repede din pat şi a chemat pe doctorul palatului, dar ce putea să facă? Au adus atunci un ceasornicar şi acesta, după multă vorbărie şi cercetare, a dres puţintel pasărea, dar a spus că de-acuma înainte trebuie cruţată, fiindcă zimţii de pe suluri s-au tocit şi e cu neputinţă să se facă alţii noi în aşa fel încât să meargă bine muzica. Mare mâhnire pe toată lumea! Acuma, numai o dată pe an aveau voie să pună pasărea să cânte şi încă şi asta era prea mult. Maestrul de muzică a ţinut însă o mică cuvântare cu vorbe mari şi a spus că lucrul merge tot aşa de bine ca şi mai înainte şi dacă a spus el aşa, atunci aşa a fost!

        Au mai trecut cinci ani şi iată că toată ţara a fost copleşită de o mâhnire adâncă şi adevărată. Chinezii ţineau la împăratul lor şi acuma el se îmbolnăvise şi nu mai avea mult de trăit. Fusese chiar ales alt împărat şi poporul stătea pe stradă în faţa palatului şi tot întreba pe sfetnicul cel mare cum îi mai merge împăratului.

        - P! spunea sfetnicul şi clătina din cap.

Împăratul zăcea, rece şi galben la faţă, în patul lui larg şi măreţ. Toată curtea credea că a murit şi toţi se duseseră să se închine împăratului celui nou. Slujitorii ieşiseră pe afară să vorbească despre această întâmplare şi slujitoarele aveau sindrofie. În toate părţile, prin săli şi coridoare puseseră covoare groase ca să nu se audă paşii şi de aceea era atâta linişte. Dar împăratul încă nu murise. Şedea ţeapăn şi galben în patul lui măreţ cu perdele de catifea şi ciucuri grei de aur. Fereastra era deschisă şi luna pătrundea în odaie luminând pe împărat şi lângă el pasărea cea plăsmuită.

        Bietul împărat abia mai putea să răsufle, parcă l-ar fi apăsat ceva pe piept. A deschis ochii şi a văzut că era Moartea. Moartea îşi pusese pe cap o coroană de aur şi ţinea într-o mână sabia de aur a împăratului şi în cealaltă steagul lui cel frumos. De jur împrejur, din faldurile perdelelor mari de catifea ieşeau nişte capete ciudate, unele urâte, altele drăgălaşe şi blânde; erau faptele cele rele şi faptele cele bune ale împăratului, care se uitau la el acum când Moartea i se aşezase pe inimă.

        - Îţi mai aduci aminte de noi? întrebau ele.

Şi îi povesteau o sumedenie de lucruri şi el asculta şi-l treceau sudorile.

        - N-am ştiut că-i aşa, spunea împăratul. Să vie muzica, muzica şi să bată toba cea mare, să nu mai aud ce spun!

Dar capetele vorbeau mai departe şi Moartea dădea şi ea din cap ca un chinez la tot ce spuneau.

        - Să vie muzica, muzica! striga împăratul. Păsărică de aur frumoasă, cântă, cântă ceva! Ţi-am dat aur şi pietre scumpe, ţi-am pus la gât chiar papucul meu de aur, hai, cântă, cântă ceva!

        Pasărea însă nu cânta, fiindcă nu era nimeni pe acolo s-o întoarcă, pentru că ea nu cânta decât dacă o întorceai cu cheia ca pe un ceasornic. Şi Moartea se uita mereu la împărat cu găvanele pustii ale ochilor şi pretutindeni era o linişte cumplită.

        Deodată, afară la fereastră se auzi un cântec minunat. Era privighetoarea cea adevărată; şedea pe-o creangă şi cânta. Auzise că împăratul era bolnav şi venise acuma să-i aducă mângâiere şi speranţă. Şi iată că pe măsură ce cânta, nălucile se mistuiau în văzduh şi sângele curgea tot mai repede prin mădularele slăbite ale împăratului. Până şi Moartea asculta şi spunea: "Mai cântă, privighetoare, mai cântă!"

        - Cânt, dar ce-mi dai? Îmi dai sabia de aur? Îmi dai steagul cel frumos? Îmi dai coroana împăratului?

Şi Moartea i-a dat pentru fiecare cântec câte un giuvaer şi privighetoarea a cântat mai departe. Şi în cântecul ei era vorba de cimitirele liniştite în care cresc trandafirii albi şi liliacul înflorit răspândeşte mireasmă şi iarba moale e udată cu lacrimile celor rămaşi în viaţă. Şi atunci pe Moarte a apucat-o dorul de grădina ei şi a zburat pe fereastră ca o ceaţă rece şi albă.

        - Îţi mulţumesc, a spus împăratul, îţi mulţumesc, pasăre cerească, acuma ştiu cine eşti. Te-am alungat din împărăţia mea, dar tu nu te-ai supărat pe mine şi ai venit şi cu cântecul tău ai alungat de lângă mine duhurile rele. Cum aş putea să te răsplătesc?

        - M-ai răsplătit! a spus privighetoarea. Când am cântat întâia oară te-am făcut să plângi şi asta n-am să uit niciodată; acestea-s giuvaerele care bucură cu adevărat inima cântăreţului. Acuma dormi şi eu am să-ţi cânt. Când ai să te deştepţi, ai să fii sănătos şi puternic.

        Privighetoarea a cântat iar şi împăratul a adormit; dulce şi molcom îi era somnul! Când s-a trezit, soarele răsărise şi strălucea în odaie. Nici un slujitor nu se întorsese; toţi credeau că murise. Numai privighetoarea era acolo şi cânta.

        - Rămâi aici cu mine! a spus împăratul. Ai să cânţi numai când ai să vrei tu şi pe pasărea asta plăsmuită am s-o sfărâm în bucăţi.

        - Să nu faci asta! a zis privighetoarea; a făcut şi ea lucru bun cât a putut, păstreaz-o ca şi până acum! Eu nu stau aici în palat, nu-mi place, dar poţi să mă chemi şi dacă mi-o plăcea şi mie am să vin seara şi am să stau la fereastră şi am să-ţi cânt ca să te înveseleşti, dar totodată şi ca să te gândeşti la multe lucruri. În cântecele mele am să pomenesc de cei fericiţi, dar şi de cei necăjiţi; am să-ţi vorbesc de ce e rău şi de ce e bine, de ceea ce-i în preajma ta şi tu nu ştii. Pasărea cântătoare zboară în toate părţile şi la coliba pescarului sărac, şi pe acoperişul ţăranului, la toţi cei care-s departe de tine şi de curtea ta. Inima ta mi-i dragă mai mult decât coroana ta. Am să vin şi am să-ţi cânt. Numai un lucru trebuie să-mi făgăduieşti.

        - Tot ce vrei! a spus împăratul şi s-a ridicat din pat, s-a îmbrăcat cu hainele lui împărăteşti şi şi-a strâns la inimă sabia care era de aur greu.

        - Un lucru numai te rog; să nu spui nimănui că ai o pasăre care îţi spune tot ce se întâmplă; aşa are să fie şi mai bine.

Şi privighetoarea şi-a luat zborul. Slujitorii au venit şi toţi credeau că împăratul a murit; dar când au intrat, au văzut că se sculase din pat; şi el le-a spus bună dimineaţa.

            Lebedele

 de Hans Christian Andersen

 Departe de-aici, acolo unde se duc rândunelele când la noi e iarnă, era odată un crai care avea unsprezece băieţi şi o fată pe care o chema Eliza.

Cei unsprezece fraţi erau prinţi, aveau câte o decoraţie la piept şi sabie la şold şi aşa se duceau la şcoală; scriau cu creioane de diamant pe tăbliţe de aur şi învăţau pe de rost tot atât de bine pe cât citeau. Când îi auzeai, ştiai numaidecât că sunt prinţi. Eliza, sora lor, şedea pe un scăunel de sticlă şi avea o carte cu poze care costase o mulţime de parale. Trăiau bine copiii, numai că asta n-a ţinut prea mult!

        Tatăl lor, craiul, s-a însurat cu o crăiasă rea şi hapsână, căreia nu-i erau dragi copiii. Au putut să vadă asta chiar de la început; în palat era petrecere mare şi ei s-au apucat să se joace de-a musafirii; de obicei, când se jucau aşa căpătau o mulţime de prăjituri şi de mere coapte, acum însă crăiasa cea nouă le-a dat o ceaşcă cu nisip şi le-a spus că se pot juca foarte bine şi aşa.

        Peste vreo săptămână, crăiasa a dus-o pe Eliza la ţară, la nişte ţărani, iar pe prinţi atâta i-a tot vorbit de rău faţă de crai, că acesta nici nu s-a mai îngrijit deloc de ei.

        - Duceţi-vă şi voi în lumea largă, le-a spus crăiasa cea hapsână; zburaţi ca nişte păsări fără glas!

Dar n-a fost chiar aşa de rău cum ar fi vrut ea. Prinţii s-au prefăcut în unsprezece lebede frumoase. Au scos un strigăt şi au ieşit în zbor pe ferestrele palatului şi au luat-o peste parc şi peste pădure.

        Era dis-de-dimineaţă tare când au trecut pe la căsuţa în care stătea sora lor Eliza. La vremea asta ea dormea. S-au învârtit pe deasupra casei, şi-au întins gâturile lungi şi au bătut din aripi, dar nimeni nu i-a văzut, nici nu i-a auzit. Aşa că au plecat mai departe, s-au înălţat deasupra norilor şi s-au tot dus până au ajuns la o pădure care se întindea chiar până la marginea mării.

        Eliza şedea în căsuţa ţăranului şi se juca cu o frunză verde de brusture, că altă jucărie n-avea; făcuse o gaură în frunză şi acum se uita prin gaură la soare şi i se părea că vede ochii limpezi ai fraţilor ei şi când razele de soare îi alunecau pe obraz parcă ar fi sărutat-o ei.

        Zilele treceau toate la fel. Când vântul se strecura printre tufele de trandafir din grădină şi şoptea: "Cine-i mai frumos decât voi?", trandafirii clătinau din cap şi spuneau: "Eliza". Când vreo babă şedea duminică la uşă cu cartea de rugăciuni pe genunchi şi vântul întorcea filele şi spunea cărţii: "Cine-i mai cucernică decât tine?", cartea răspundea: "Eliza". Şi chiar aşa era cum spuneau trandafirii şi cartea de rugăciuni.

        Când a împlinit cincisprezece ani s-a întors acasă. Dar când a văzut crăiasa cât era de frumoasă, i-a fost ciudă pe fată şi grozav ar fi vrut s-o schimbe în lebădă ca şi pe fraţii ei, dar n-a îndrăznit să facă asta chiar îndată, fiindcă craiul voia să-şi vadă fiica.

        Crăiasa s-a dus de dimineaţă în odaia ei de baie, care era de marmură, cu sofale moi şi covoare scumpe. A luat trei broaşte, le-a sărutat şi a spus uneia din ele: "Când are să intre în baie Eliza, să te aşezi pe capul ei ca să se facă proastă ca tine!" Altei broaşte i-a spus: "Aşează-te pe fruntea ei ca să se facă urâtă ca tine şi tată-său să n-o mai cunoască!", iar celei de-a treia broaşte i-a spus: "Aşează-te pe inima ei, ca să nu mai fie cu cugetul curat şi să o doară inima!"

        După aceea a băgat în apă cele trei broaşte şi apa deodată s-a făcut verde; a chemat-o pe Eliza, a dezbrăcat-o şi a pus-o să intre în apă. Şi când Eliza a intrat în apă, o broască i s-a pus în păr, alta pe frunte şi alta pe piept, însă Eliza parcă nici nu le-ar fi simţit. Când a ieşit din baie, pe apă au rămas trei flori roşii de mac. Dacă broaştele n-ar fi fost veninoase şi nu le-ar fi sărutat vrăjitoarea, s-ar fi prefăcut în trandafiri roşii, dar oricum, tot în flori au trebuit să se prefacă, fiindcă şezuseră pe capul şi pe inima Elizei şi Eliza era aşa de cucernică şi de nevinovată încât farmecele nu aveau asupra ei nici o putere.

        Crăiasa, când a văzut aşa, a frecat-o pe fată cu zeamă de nucă şi a înnegrit-o toată, a uns-o pe faţă cu o alifie rău mirositoare şi i-a încâlcit părul. Aşa că acuma era cu neputinţă s-o mai cunoască cineva.

        Tată-su s-a speriat când a văzut-o şi a spus că nu-i fata lui; nimeni n-a mai cunoscut-o, numai câinele din curte şi cu rândunelele ştiau că-i ea, dar pe ei nu-i întreba nimeni.

        Biata Eliza a început să plângă şi s-a gândit la cei unsprezece fraţi ai ei, care acuma nu mai erau acolo. A plecat amărâtă de la palat şi a umblat o zi întreagă pe câmp şi prin mlaştini şi seara a ajuns la o pădure mare. Nu mai ştia nici ea încotro să apuce şi era tare necăjită şi îi era dor de fraţii ei, care de bună seamă că fuseseră alungaţi ca şi ea. Voia să-i caute şi să-i găsească.

        Abia apucase să intre în pădure şi a prins-o noaptea. Cum nu mai ştia pe unde să meargă, s-a aşezat pe muşchiul moale, şi-a spus rugăciunea şi şi-a pus capul pe o buturugă. Era o linişte adâncă, nu bătea vântul şi de jur împrejur, prin iarbă şi pe muşchi, străluceau o sumedenie de licurici; când a atins o creangă cu mâna, gândacii luminoşi au căzut peste ea ca nişte stele căzătoare.

        Toată noaptea i-a visat pe fraţii ei; se făcea că se jucau ca altădată, când erau mici, scriau cu creioane de diamant pe tăbliţe de aur şi se uitau în cartea cu poze care costase o mulţime de parale, însă pe tăbliţă nu mai scriau ca altădată linii şi rotocoale, ci isprăvile vitejeşti pe care le făcuseră; tot ce trăiseră şi văzuseră de atunci încoace. Şi în carte toate prinseseră viaţă, păsările cântau şi oamenii ieşeau din carte şi vorbeau cu Eliza şi cu fraţii ei, dar când se întorcea fila, ei săreau repede înăuntru, ca să nu se încurce pozele.

        Când s-a trezit, soarele era sus. Eliza nu putea să-l vadă, fiindcă copacii îşi întindeau crengile dese deasupra ei, dar razele se jucau printre frunze şi fluturau ca un văl de aur. Mireasma răcoroasă a pădurii o învăluia şi păsările aproape că i se aşezau pe umeri. Auzea un murmur de apă; erau nişte pâraie care se vărsau într-un lac cu fundul de nisip moale. Pe mal erau tufişuri dese, numai într-un loc era o deschizătură pe care o făcuseră cerbii şi pe aici s-a scoborât şi Eliza către apă. Lacul era aşa de limpede încât, dacă vântul n-ar fi mişcat crengile, ai fi putut crede că-i zugrăvit, aşa de desluşit se oglindeau pe luciul lui frunzele, şi cele luminate de soare, şi cele care stăteau în umbră.

        Când şi-a zărit faţa în apă, s-a speriat văzând cât era de urâtă şi de neagră. Dar când a luat apă în pumni şi s-a frecat pe faţă şi pe ochi, pielea iar s-a înălbit; atunci s-a dezbrăcat şi s-a băgat în apă; o fată mai frumoasă decât ea nu se mai afla pe lume. După ce s-a îmbrăcat iar şi şi-a împletit părul, s-a dus la un pârâu, a luat în pumni apă, a băut şi a intrat iar în pădure, fără să ştie nici ea încotro merge. Se gândea la fraţii ei şi se gândea că Dumnezeu n-are s-o lase să piară; doar el pusese să crească meri sălbatici prin pădure, ca să aibă ce mânca vreun rătăcit flămând cum era ea. Şi chiar a găsit un măr de-aceştia cu crengile încovoiate de atâtea mere câte avea. A mâncat până s-a săturat, a pus crengile proptele şi a plecat mai departe, în întunericul pădurii. Era aşa de mare liniştea încât îşi auzea paşii când călca pe frunzele uscate. Nu era nici o pasăre nicăieri şi razele de soare nu străbăteau prin frunzişul des; trunchiurile copacilor erau aşa de aproape unul de altul încât făceau ca un zid de jur împrejurul ei. Era o singurătate cum nu mai pomenise ea niciodată.

        Noaptea a venit, dar de data asta nu mai era nici un licurici. Mâhnită, s-a aşezat jos ca să doarmă şi i se părea că ramurile de deasupra ei s-au dat într-o parte şi Dumnezeu se uita blând la ea, şi îngeraşii se uitau şi ei peste umerii şi pe sub braţele lui, ca s-o vadă. Dimineaţa, când s-a trezit, nu ştia dacă visase sau dacă fusese chiar aşa.

        A pornit iar prin pădure şi s-a întâlnit cu o babă care culegea într-un paner zmeură şi mure. Baba i-a dat şi ei mure şi zmeură. Eliza a întrebat-o dacă n-a văzut unsprezece prinţi călări prin pădure.

        - Nu, a spus baba, da’ ieri am văzut unsprezece lebede pe-un râu aici aproape şi fiecare cu câte o coroană de aur pe cap.

Baba a dus-o pe Eliza până la un pripor, la picioarele căruia şerpuia un râu mititel; copacii de pe maluri îşi întindeau unii către alţii ramurile stufoase şi acolo unde nu ajunseseră să se împreune îşi smulseseră din pământ rădăcinile şi atârnau cu crengile încâlcite peste apă.

        Eliza şi-a luat rămas bun de la babă şi a pornit de-a lungul râului până a ajuns la malul mării. Marea se întindea în faţa ei, dar nu se zărea nici o luntre; cum să meargă mai departe? Şi cum stătea ea aşa pe gânduri, privirile i-au căzut pe pietricelele care umpleau ţărmul.

        Sticlă, fier, piatră, tot ce arunca marea pe ţărm era şlefuit şi poleit şi căpătase înfăţişarea apei care era mai moale decât mâna ei gingaşă. Şi ea s-a gândit: "Apa se mişcă mereu şi tot ce-i aspru netezeşte; tot aşa am să fiu şi eu, neostenită; vă mulţumesc că m-aţi învăţat asta, voi, valuri veşnic mişcătoare! Îmi spune inima că o dată şi o dată aveţi să mă duceţi la fraţii mei dragi".

        Pe iarba de mare udă de pe ţărm erau unsprezece pene albe de lebădă. Eliza le-a strâns şi le-a luat. Era singurătate mare şi acolo, dar Eliza nu se simţea singură, fiindcă marea era mereu alta; în câteva ceasuri îşi schimba înfăţişarea mai mult decât un lac într-un an întreg. Când trecea câte un nor mare şi negru, marea parcă zicea: pot să fiu şi întunecată; pe urmă bătea vântul şi valurile erau albe de spumă, iar când norii erau roşii şi vântul stătea, marea era trandafirie şi pe urmă era iarăşi când verde, când albă, dar oricât ar fi fost de liniştită, lângă ţărm apa tot se mişca; se ridica domol ca pieptul unui copil care doarme. Când soarele tocmai asfinţea, Eliza a văzut cum veneau din larg unsprezece lebede cu coroane de aur pe cap; zburau una după alta şi de departe parcă erau o panglică lungă, albă. Eliza s-a ascuns după un tufiş; lebedele s-au lăsat jos şi şi-au scuturat aripile mari şi albe. Când soarele s-a scufundat în apă, lebedele deodată s-au preschimbat în oameni; în faţa Elizei stăteau acuma cei unsprezece prinţi frumoşi, fraţii ei. Fata a scos un ţipăt. Cu toate că se schimbaseră mult de când nu-i mai văzuse, a ghicit că fraţii ei erau. S-a repezit în braţele lor, a spus fiecăruia pe nume şi fraţii nu mai puteau de bucurie că au găsit-o iar pe sora lor, care acuma era mare şi frumoasă. Râdeau şi plângeau şi spuneau cât de rău se purtase mama vitregă cu ei toţi.

        - Noi, a zis fratele cel mai mare, suntem lebede numai cât stă soarele pe cer; îndată ce soarele apune ne căpătăm iar înfăţişarea omenească. De aceea trebuie să avem grijă ca la apusul soarelui să avem pământul sub picioare, fiindcă dacă ne prinde noaptea în văzduh, deasupra apei, cădem în chip de oameni în apă şi ne înecăm. Nu locuim aici. Stăm într-o ţară tot aşa de frumoasă ca asta, de cealaltă parte a mării, dar drumul până acolo e lung. Trebuie să trecem în zbor marea şi nu-i nici o insulă pe care să poposim noaptea. Este numai o stâncă îngustă în mijlocul mării; de-abia avem loc să stăm strânşi unul lângă altul; când marea-i zbuciumată, valurile ne stropesc până sus, dar noi stăm neclintiţi şi mulţumim lui Dumnezeu că avem unde să poposim. Şi stăm aşa toată noaptea, cu chipurile noastre de oameni; dacă n-ar fi stânca asta, n-am putea să ne mai vedem niciodată ţara noastră dragă, fiindcă ne trebuie două zile, cele mai lungi ale anului, ca să ajungem până aici. Numai o dată pe an ne este îngăduit să ne întoarcem în ţară şi nu putem sta decât unsprezece zile, în care timp zburăm pe deasupra pădurii de unde putem să zărim palatul în care ne-am născut şi unde stă tata şi să vedem turla bisericii în care-i înmormântată mama. Aici parcă toţi copacii şi toate tufişurile sunt rude cu noi, aici aleargă pe câmpie caii sălbatici pe care i-am văzut în copilăria noastră, aici lemnarii cântă vechi cântece după care jucam când eram copii, aici e patria noastră, încoace ne trage mereu inima să venim şi aici, în sfârşit, te-am găsit surioară dragă. Numai două zile putem să mai rămânem şi după aceea trebuie să plecăm iar pe deasupra mării, într-o ţară minunată, dar care nu-i ţara noastră. Dar cum să te luăm cu noi, că n-avem nici corabie, nici luntre?

        - N-aş putea oare să vă mântui de vrajă? i-a întrebat ea. Şi aşa au stat de vorbă mai toată noaptea şi au aţipit doar câteva ceasuri.

        Eliza s-a trezit de fâlfâitul aripilor pe deasupra ei. Fraţii se schimbaseră iar în lebede. Au zburat de câteva ori de jur împrejur, apoi şi-au întins aripile şi au plecat în zori; cel mai tânăr însă a rămas în urmă, s-a lăsat în jos şi şi-a plecat capul pe genunchii ei şi ea l-a mângâiat pe aripi; toată ziua au stat aşa împreună. Către seară au venit şi ceilalţi şi când soarele a asfinţit, s-au prefăcut iar în oameni.

        - Mâine – au spus ei – plecăm şi nu ne mai putem întoarce decât peste un an. Nu putem să te lăsăm aici. Mai bine hai cu noi. Suntem destul de voinici ca să te ducem în braţe, atunci de ce adică n-am putea să te luăm pe aripi şi să zburăm cu tine pe deasupra mării?

        - Da, da, luaţi-mă cu voi! a spus Eliza.

Toată noaptea au lucrat şi au împletit o plasă mare şi groasă din răchită mlădioasă şi trestie tare. Au pus-o pe Eliza în plasă şi, când a răsărit soarele şi fraţii s-au prefăcut iar în lebede, au apucat plasa cu pliscurile şi s-au înălţat în zbor, spre nori, cu sora lor, care încă dormea. Razele soarelui îi cădeau drept pe obraz şi de aceea o lebădă zbura chiar deasupra capului ei, ca să-i facă umbră cu aripile.

        Erau departe-n larg când Eliza s-a trezit; întâi a crezut că visează când s-a văzut dusă aşa prin aer pe deasupra mării. Lângă ea erau o creangă de zmeură şi o legătură de rădăcini bune de mâncat. Fratele cel mai mic le culesese şi le pusese acolo. Ea i-a mulţumit c-un zâmbet, fiindcă ştia care era: era acela care îi zbura deasupra capului şi îi făcea umbră cu aripile.

        Erau aşa de sus încât o corabie dedesubtul lor părea un pescăruş alb. Deodată au ajuns deasupra unui nor mare, dar când Eliza s-a uitat mai bine, era un munte şi pe munte alergau umbra ei şi umbrele celor unsprezece lebede. Era o privelişte mai minunată decât tot ce văzuse ea vreodată. Dar când soarele s-a urcat mai sus pe cer şi muntele a rămas în urmă, au pierit şi umbrele.

        Toată ziua au zburat prin văzduh ca o săgeată zbârnâitoare; totuşi mergeau mai încet decât de obicei, fiindcă acuma o duceau şi pe Eliza cu ei. Vremea a început să se strice. Se făcea seară. Eliza vedea cu îngrijorare cum soarele se lasă către asfinţit şi stânca din mijlocul mării nu se zărea. I se părea că lebedele dădeau şi mai tare din aripi. Era vina ei că nu puteau să zboare destul de repede; când soarele avea să apună, ei aveau să se facă iar oameni, să cadă în apă şi să se înece. Se ruga în gând lui Dumnezeu, dar stânca tot nu se zărea. Se întuneca şi vântul bătea tot mai tare, vestind furtuna. Norii deşi şi negri acoperiră cerul ameninţător şi plin de fulgere, care ţâşneau unul după altul.

        Soarele ajunsese chiar la marginea apei. Elizei îi bătea inima cu putere. Deodată lebedele se lăsară în jos aşa de repede încât ea a crezut că se prăbuşesc; dar ele au zburat mai departe. Soarele era pe jumătate în apă; deodată se zări sub dânsa stânca. De sus nu părea mai mare decât o focă cu capul afară din apă. Soarele se cobora repede din dosul zării; acuma nu mai era decât ca o stea. În sfârşit, piciorul ei atinse stânca şi soarele se stinse cum se stingea cea din urmă pâlpâire a unei hârtii aprinse. Fraţii stăteau braţ la braţ în jurul ei şi nu era loc pe stâncă decât numai pentru ei toţi. Marea se lovea de stâncă şi împrăştia o ploaie de stropi peste dânşii; cerul era mereu sfâşiat de fulgere şi tunetul bubuia întruna, dar fraţii şi cu sora se ţineau de mână şi asta le dădea mângâiere şi curaj.

        A doua zi în zori vremea s-a liniştit; cum a răsărit soarele, lebedele au plecat în zbor cu Eliza. Marea era încă zbuciumată; de sus, de unde erau ei, spuma albă de pe întinsul verde întunecat al valurilor parcă ar fi fost milioane de lebede care pluteau pe apă.

        Când soarele era sus, Eliza a văzut în faţa ei plutind în văzduh nişte munţi cu piscuri acoperite de zăpadă; în mijlocul lor se ridica un palat mare şi înalt, cu mai multe rânduri de stâlpi, unii peste alţii; în jurul lui erau păduri de palmieri şi flori minunate, mari cât nişte roţi de moară. Ea a întrebat dacă asta e ţara la care trebuiau să ajungă, dar lebedele au clătinat din cap, fiindcă ceea ce vedea ea era palatul pe care şi-l clădeşte în nori Fata Morgana, şi care se schimba mereu, şi în care oamenii nu pot pătrunde. Eliza s-a uitat mai bine şi deodată munţii, pădurile şi palatul s-au prăbuşit şi în locul lor au răsărit douăzeci de biserici, toate la fel, cu turnuri înalte şi ferestre arcuite. Parcă se auzea şi orga, dar era numai marea care vuia. Când s-au apropiat, bisericile s-au preschimbat în tot atâtea corăbii, iar când Eliza s-a uitat mai bine a văzut că erau neguri care pluteau pe apă. Într-adevăr, totul în faţa lor se schimba mereu. În sfârşit au zărit ţara cea aievea la care voiau să ajungă. În faţa lor, departe, erau munţi albaştri, păduri de cedri, oraşe şi palate. Soarele nu asfinţise când au ajuns la o peşteră în care muşchiul moale era ca un covor.

        - Să vedem ce-ai să visezi aici la noapte – a spus fratele cel mai mic şi i-a arătat odaia ei de culcare.

        - Să dea Dumnezeu să visez cum aş putea să vă scap – a spus ea.

S-a rugat lui Dumnezeu s-o ajute şi s-a culcat. Deodată i s-a părut că zboară şi ajunge la palatul zânei Morgana. Zâna i-a ieşit înainte, frumoasă şi strălucitoare, şi totuşi semăna cu baba din pădure care îi dăduse zmeură şi-i spusese de lebedele cu coroane de aur pe cap.

        - Fraţii tăi pot să scape – a zis zâna – numai să ai răbdare şi să nu-ţi fie frică. E drept că apa, deşi e mai moale decât mâinile tale, totuşi şlefuieşte pietrele, dar ea nu simte durerea pe care au s-o simtă degetele tale şi ea nu are o inimă şi nu simte frica şi chinul pe care ai să le simţi tu. Vezi tu urzica asta pe care o ţin în mână? Urzici de acestea cresc prin preajma peşterii în care dormi tu acuma şi numai acestea care cresc pe-aici şi cele care cresc în cimitir sunt bune. Pe acestea tu trebuie să le culegi şi să nu te sperii că au să te usture mâinile. După aceea să le zdrobeşti cu piciorul şi să faci din ele fire şi cu firele acestea să ţeşi şi să coşi unsprezece cămăşi cu mâneci lungi şi să le arunci peste cele unsprezece lebede şi atunci vraja are să se desfacă. Dar să ştii că din clipa în care ai să începi lucrul şi până ai să-l isprăveşti nu trebuie să vorbeşti deloc, chiar dacă ar trece ani şi ani de zile. Cel dintâi cuvânt pe care îl vei rosti va străpunge ca un cuţit inima fraţilor tăi; de limba ta atârnă viaţa lor. Bagă bine de seamă!

Zâna a lovit-o uşurel cu urzica peste mână; Eliza a simţit ca o arsură şi s-a trezit. Se făcuse ziuă şi lângă ea era o urzică la fel cu aceea din vis. Fata a căzut în genunchi, a mulţumit lui Dumnezeu şi a ieşit din peşteră ca să-şi înceapă lucrul.

        Culegea urzici cu mâinile ei gingaşe şi urzicile o ardeau ca focul; mâinile şi braţele ei erau pline de băşici, dar ea îndura bucuroasă orice, numai să poată scăpa pe fraţii ei de vrajă. Zdrobea urzicile cu piciorul şi le prefăcea în fire verzi.

        După ce a apus soarele, au venit fraţii şi s-au speriat când au văzut că Eliza e rănită; ei credeau că-i iar vreo vrajă de-a maşterii; când însă i-au văzut mâinile, au înţeles ce face sora lor pentru dânşii şi fratele cel mai mic a început să plângă pe mâinile ei şi acolo unde cădeau lacrimile băşicile usturătoare piereau.

        Toată noaptea a lucrat, fiindcă simţea că nu mai are linişte până nu scapă de vrajă pe fraţii ei. În ziua următoare, după ce lebedele au plecat, ea a rămas singură, dar niciodată n-a trecut vremea mai repede. O cămaşă era gata; tocmai începuse pe-a doua când deodată s-a auzit un corn de vânătoare. Eliza s-a speriat. Cornul suna tot mai aproape şi s-auzeau şi câinii lătrând. Eliza a intrat repede în peşteră, şi-a adunat grămadă urzicile pe care le culesese şi le zdrobise şi s-a aşezat pe ele.

        Deodată din râpă a ieşit un câine şi după el altul, şi încă unul; toţi au început să latre la gura peşterii şi în curând vânătorii au fost şi ei acolo să vadă ce-i. Cel mai frumos dintre ei şi care era craiul ţării aceleia s-a apropiat de Eliza; fată mai frumoasă decât ea nu văzuse niciodată.

        - Cum ai ajuns aici, fată frumoasă? a întrebat-o el.

Eliza a dat numai din cap, pentru că n-avea voie să vorbească, că dacă vorbea punea în primejdie viaţa fraţilor ei. Mâinile şi le-a ascuns sub şorţ, ca să nu vadă craiul ce trebuia ea să îndure.

        - Hai cu mine! a spus el; nu trebuie să mai stai aici! Dacă eşti tot aşa de bună pe cât eşti de frumoasă, am să te îmbrac numai în catifea şi-n mătase, am să-ţi pun pe cap coroană de aur şi ai să stai în palatul cel mai frumos pe care-l am.

Şi craiul a luat-o pe Eliza şi a aşezat-o pe cal lângă el. Ea plângea şi-şi frângea mâinile. Şi atunci craiul a spus:

        - Eu îţi vreau numai binele. O dată şi o dată ai să-mi mulţumeşti.

        Şi a pornit cu ea prin munţi, cu vânătorii după dânsul. Soarele asfinţea când au ajuns în cetatea de scaun a ţării, oraş cu multe biserici şi palate. Craiul a dus-o pe Eliza la palatul lui, unde prin săli de marmură clipoceau havuzuri şi pereţii erau zugrăviţi şi tavanele erau şi ele zugrăvite. Eliza însă nu se uita la nimic, era mâhnită şi plângea. Slujitoarele au îmbrăcat-o cu haine scumpe, i-au pus mărgăritare în păr şi mănuşi în degetele urzicate.

        Gătită cum era acuma, era atât de frumoasă încât curtenii s-au închinat şi mai adânc în faţa ei şi craiul a hotărât să se însoare cu ea, deşi duhovnicul curţii clătina din cap şi zicea că fata asta frumoasă, găsită în pădure, era o vrăjitoare care l-a orbit pe crai şi i-a furat minţile.

        Craiul însă nu a ascultat ce spune, a pus muzica să cânte, a poruncit cele mai bune bucate şi a pus fete frumoase s-o însoţească dansând. Apoi a dus-o pe Eliza prin grădini pline de miresme şi prin odăi măreţe, dar ea nici nu zâmbea măcar, fiindcă era năpădită de durere. Când au ajuns în odăile ei, craiul a deschis o uşă şi i-a arătat Elizei o cămăruţă aşternută cu covoare verzi şi scumpe şi care semăna cu peştera în care o găsise. Pe jos era mănunchiul de fire pe care ea le scosese din urzici şi de-un cui era atârnată cămaşa pe care tocmai o isprăvise; toate fuseseră aduse de un vânător, care le socotise drept o ciudăţenie.

        - Aici ai să crezi că eşti tot la tine acasă – a spus craiul. Uite şi lucrul pe care-l lucrai.

Când Eliza a văzut lucrul care îi era ei drag, un zâmbet i-a răsărit pe buze şi sângele i s-a întors în obraji. S-a gândit la mântuirea fraţilor ei, a sărutat mâna craiului şi el a strâns-o la piept şi a poruncit să tragă clopotele şi să vestească nunta. Frumoasa fată mută din pădure era acum crăiasa ţării aceleia.

        Duhovnicul i-a spus craiului câteva vorbe rele la ureche, dar ele n-au ajuns până la inima lui. Nunta s-a făcut şi duhovnicul a trebuit chiar el să-i puie Elizei pe cap coroana şi când i-a pus-o i-a apăsat-o aşa de tare pe frunte că a durut-o. Dar inima o durea şi mai tare când se gândea la fraţii ei şi durerile trupului nu le mai simţea. Gura ei era mută; fiindcă o singură vorbă ar fi curmat viaţa fraţilor ei, dar ochii ei vorbeau şi arătau o adâncă dragoste craiului celui bun şi frumos, care făcea tot ce putea ca s-o bucure. Îi era drag tot mai tare şi mult ar fi vrut ea să-i spună ce are pe suflet şi ce o doare. Dar nu putea, trebuia să fie mută şi mută să săvârşească lucrul pe care-l începuse. Noaptea se scula de lângă el şi se ducea în cămăruţă şi ţesea cămaşă după cămaşă; dar când s-o înceapă pe a şaptea, n-a mai avut fire.

        În cimitir ea ştia că sunt urzici de care avea nevoie, dar trebuie să se ducă chiar ea să le culeagă; cum să facă oare ca s-ajungă până la ele? "Ce-i durerea degetelor pe lângă chinul pe care îl îndură inima mea? se gândea ea. Trebuie să încerc numaidecât!" Cu inima strânsă ca şi cum ar fi făcut ceva rău, a ieşit pe furiş în grădina luminată de lună, a pornit prin aleile lungi, apoi pe străzile pustii şi a ajuns la cimitir.

        Un singur om o văzuse, duhovnicul. Numai el fusese treaz pe când toată lumea dormea. Şi el se gândi că avusese dreptate când spusese că nu-i lucru curat cu crăiasa; era fără nici o îndoială vrăjitoare şi înşelase pe crai şi pe toată lumea.

        Duhovnicul a spus craiului ce văzuse şi ce credea el că ar fi şi, la vorbele aspre pe care le rostea, pe obrajii craiului au curs două lacrimi grele. În inima lui a pătruns îndoiala. Noaptea s-a prefăcut că doarme, dar n-a dormit şi a văzut cum Eliza s-a sculat şi s-a dus încetişor în cămăruţa ei; şi asta se întâmpla în fiecare noapte.

        Cu fiecare zi care trecea, faţa craiului se întuneca tot mai tare. Eliza vedea asta, dar nu înţelegea de ce şi se îngrijora, dar şi mai tare se îngrijora când se gândea la fraţii ei. Cu lacrimi fierbinţi, ea uda catifeaua şi purpura crăiască. Şi iată că lucrul ei s-apropia de sfârşit; doar o cămaşă mai trebuia, dar acuma iar nu mai avea fire şi nici o urzică; trebuia deci să se mai ducă o dată, cea din urmă, la cimitir şi să culeagă nişte urzici. Se gândea cu frică la drumul până acolo, dar nu s-a lăsat clintită în voinţa ei.

        Noaptea a ieşit din palat şi s-a dus, dar de data asta craiul şi duhovnicul s-au luat după ea; au văzut cum Eliza a intrat pe poarta cimitirului şi când au intrat şi ei au văzut cum nişte vrăjitoare şedeau pe o lespede de mormânt. Craiul şi-a întors capul în altă parte, fiindcă şi-a închipuit că printre ele e şi aceea care adormise aseară cu capul pe pieptul lui.

        - Poporul o va judeca! a spus el şi poporul a judecat-o şi a osândit-o să fie arsă pe rug.

Au luat-o pe Eliza din odăile cele frumoase şi au dus-o într-o hrubă neagră şi umedă în care vântul intra şuierând printre gratii; în loc de catifea şi mătase i-au dat mănunchiul de urzici ca să-şi pună capul pe ele. Cămăşile aspre şi usturătoare pe care le ţesuse i le-au dat ca să se înveselească, dar nimic n-ar fi putut să-i fie mai drag decât ele şi ea a început iar să lucreze ca să le isprăvească. Afară, copiii de pe uliţă cântau cântece în care îşi băteau joc de dânsa şi nimeni nu-i spunea o vorbă de mângâiere.

        Spre seară iată că la gratii s-a auzit un fâlfâit de aripi; era fratele cel mai mic; aflase unde era soră-sa şi venise s-o vadă. Ea a început să plângă de bucurie, deşi se gândea că noaptea asta avea să fie cea din urmă pe care o mai avea de trăit. Dar bine cel puţin că erau cămăşile aproape gata şi fraţii ei erau aici!

        Duhovnicul a venit să stea în ceasul din urmă cu dânsa, fiindcă aşa făgăduise craiului; dar ea a clătinat din cap şi l-a rugat din ochi să plece. Noaptea asta voia să-şi isprăvească lucrul, că dacă nu-l isprăvea, atunci toate fuseseră degeaba, necazurile, lacrimile şi nopţile ei nedormite. Duhovnicul a plecat spunându-i vorbe aspre. Eliza însă ştia că era nevinovată şi nu s-a sinchisit de vorbele lui şi s-a pus să lucreze.

        Şoriceii umblau repede încoace şi încolo şi îi aduceau urzicile la picioare, ca s-o ajute şi ei cât de cât. La fereastră a venit o pasăre şi i-a cântat toată noaptea tot cântece vesele, ca s-o îmbărbăteze.

        Cu vreun ceas înainte de răsăritul soarelui, cei unsprezece fraţi au venit la poarta palatului şi au cerut să fie duşi în faţa craiului. Li s-a răspuns că nu se poate, e noapte, craiul doarme şi nu vrea să fie trezit. S-au rugat, au ameninţat, a venit straja, a ieşit şi craiul şi a întrebat ce este; dar tocmai atunci a răsărit soarele şi pe cei unsprezece fraţi nu i-a mai văzut nimeni; dar pe deasupra castelului zburau unsprezece lebede.

        La poarta oraşului se adunase lume de pe lume să vadă cum au s-o ardă pe vrăjitoare. O mârţoagă trăgea căruţa în care era Eliza; o îmbrăcaseră cu o rochie de pânză de sac, părul ei cel frumos îi atârna desfăcut pe umeri, obrajii îi erau galbeni, buzele i se mişcau încetişor şi degetele ei împleteau firele verzi de urzică. Nici chiar pe drumul către moarte ea nu-şi lăsa lucrul. La picioarele ei erau zece cămăşi, la a unsprezecea lucra acuma. Lumea râdea de ea:

        - Ia uite vrăjitoarea cum tot şoşoteşte! Nu spune rugăciuni, cine ştie ce vrăji o fi făcând! Şi şi-a luat şi lucrul ei afurisit! Să i-l rupem în bucăţi!

Şi lumea s-a repezit şi a vrut să ia cămăşile şi să le rupă, dar deodată au venit în zbor unsprezece lebede şi s-au aşezat de jur împrejurul ei în căruţă şi au început să dea din aripi. Lumea s-a tras înapoi speriată.

        - E semn ceresc! E nevinovată! şopteau mulţi, dar nu îndrăzneau să spună cu glas tare.

        Călăul a luat-o de mână, dar Eliza a aruncat cele unsprezece cămăşi peste lebede şi deodată au răsărit unsprezece prinţi frumoşi; numai cel mai tânăr avea la un umăr aripă în loc de braţ, deoarece cămaşa lui avea numai o mânecă, din pricină că Eliza nu mai avusese timp s-o facă şi pe cealaltă.

        - Acuma pot să vorbesc! a spus ea. Sunt nevinovată!

Când lumea a văzut ce s-a întâmplat, s-a închinat în faţa ei, dar ea a căzut leşinată în braţele fraţilor ei: încordarea, spaima şi durerea o copleşiseră.

        - Da, e nevinovată! a spus fratele cel mai mare şi a povestit tot ce se întâmplase. În timp ce vorbea s-a răspândit o mireasmă parcă de mii şi mii de trandafiri, fiindcă fiecare lemn din rug făcuse rădăcini şi scosese ramuri. Rugul era acuma ca o tufă mare de trandafiri roşii, care toţi erau înfloriţi, în vârf cu o floare albă şi strălucitoare, care lumina ca o stea. Craiul a cules-o şi a prins-o Elizei în piept. Şi atunci ea s-a trezit uşoară şi senină.

        Toate clopotele au început să bată singure şi păsări multe au venit în stoluri; şi a fost iar nuntă la palat, dar o nuntă cum nici un crai nu mai văzuse vreodată.

Puişorii 

de Emil Gîrleanu

   Sub lumina  trandafirie a unui blînd apus de soare, pămîntul pare adîncit într-o odihnă neclintită: frunzele aţipesc, pregătindu-se pentru tihnitul somn al nopţii; în depărtări, miriştile scînteiază singuratice, ca nişte ţesături de fir; iazul îşi aşterne faţa umedă, sorbind, pînă în adânc, din lumina asfinţitului. Din jos, din văi, răsună talanca; iar pe deal, în vii, doineşte fluierul.

   În aer, un popor întreg de rîndunele se pregăteşte de plecare; s-au adunat rînd pe rînd de prin părţile acestea şi, de bucurie, în zbor nebun, străbat văzduhul ca nişte săgeţi. Atrase de întinsul sclipitor al iazului, ele se lasă deasupra lui, ca o perdea, apoi, răzleţindu-se în ciripiri ascuţite, se avîntă cu toatele înspre păduricea de sălcii; ascunzîndu-se, rătăcesc prin frunzişul răcoros, apoi o iau de-a lungul miriştilor şi iar se întorc în bătaia lină a aripilor. De după deal vine în zbor rotat un uliu. Pasărea de pradă pare că nu ia în seamă mulţimea păsărilor călătoare. Ele îl zăresc; un strigăt de îmbărbătare, şi stolul întreg năvăleşte la luptă. Uliul ocoleşte iscusit prin aer, şi piere cu repeziciunea fulgerului dincolo de deal. A scăpat! Rîndunelele, vesele de această fugă, plutesc sus, crezînd că l-or mai vedea; zarea rămîne însă limpede, şi dînsele se întorc obosite de se înşiră pe vîrful şurelor de paie...

    Pe prispa casei, copilaşul numai în cămăşuţă, cu capul gol, urmăreşte de mult jocul stolului de păsări, printre care se află şi cei trei pui ai lui, din cuibul de humă de sub streaşină. Îi căpătase dar de la mămuca lui.

De cîte ori era neastîmpărat, mămuca îi zicea: „Fii cuminte, dacă vrei să-ţi dau puii cînd or creşte mari!"

    Şi el a fost cuminte, puii au crescut mari, dar în urmă au zburat! El îi văzuse cum au ieşit zilele trecute de s-au jucat prin aer, dar parcă niciodată nu zburaseră mai mult ca astăzi.

Şi-şi cunoaşte el destul de bine puii: sunt cei de la mijlocul şurii din dreapta, trei, unul lîngă altul, sau cei de lîngă aceştia, dacă n-or fi chiar cei de la capăt. Toţi parcă seamănă unii cu alţii, şi-s aşa de sus, aşa de sus!...

    Păsărelele s-au odihnit puţin, apoi şi-au şoptit nu ştiu ce, au scos un strigăt vesel şi s-au ridicat deodată cu toatele. Cîteva din ele s-au despărţit o clipă din stol, au atins uşor streaşină casei, apoi s-au pierdut iarăşi în mulţimea celorlalte. Puişorii copilaşului îşi luau rămas bun de la el şi de la cuibul lor de humă.

    Stolul mai ocoli de vreo două ori iazul, apoi se înălţă şi porni încet să lunece spre asfinţit.   

Copilaşul privi lung stolul care se pierdea, ca o fluturare, în adînc, apoi duse mînuşiţele la ochi şi începu să plîngă.

    Maică-sa aruncă furca şi veni în fugă de-l luă în braţe; în cuvinte dezmierdătoare îl întrebă ce are.

Copilul nici nu poate vorbi de atîta năvală de lacrimi. Întinde mîna spre cer, îi arată stolul care lunecă în zbor necurmat, şi de-abia îi poate şopti:

— Puişorii ....

Mama îl strînge la sîn şi îl sărută cu drag:

— Nu plînge, puiul mamei, au să se-ntoarcă înapoi... la primăvară ...   

    Copilaşul se linişteşte; punînd mînuţa deasupra ochilor, ca mămucă-sa, privesc împreună stolul pe zarea depărtată a cerului.

     Şi lumina slabă a duiosului asfinţit de toamnă le îneacă ochii înrouraţi acum la amândoi.

Povestea  unei  buburuze

       Era  o dimineaţă frumoasă, cu aer îmbătător, plin de parfumul  florilor de primăvară și răcorit cu rouă pură. Din puful unei păpădii apăru somnoroasă o mică buburuză. Se frecă uşor la ochişori şi îşi zise:,, Ce dimineaţă frumoasă! Abia aştept să cobor din floare ca sa mă joc cu prietenii mei!”

      Mica buburuza coborî de pe papadie, nu inainte de a făgădui că nu se va duce departe. După tulpina unei lalele îl găsi   pe un gîndăcel tare năzdrăvan, care toata ziulica, cît era de mare, umbla de colo pînă colo căutînd să intre în fel de fel de încurcături.

       Gîndăcelul o convinse pe buburuză să meargă cu el la rîu, să vadă cum plutesc frunzele pe lac.  Nu după mult timp, începu un vînt năprasnic, de apleca  tulpinile florilor de mac din apropierea rîului. Apa începu să se agite și să arunce stropii reci care încotro. Gîndăcelul și buburuza se adăpostiră sub o frunză.

       În timpul acesta, mama buburuză o căuta disperată puiul său. Afla de la Bondarel că a plecat la rîu cu gîndacelul și merse în căutarea lor. Vîntul duse frunza departe, și mai departe, cu prietenii noștri agățați de ea, ca într-un final să o așeze pe valurile învolburate ale rîului.  Printre șuvoaiele de apă, gîndăcelul și buburuza strigau după ajutor.

      În cele din urmă fusera trași la mal de mama-buburuză,  care apuca marginea frunzei și îi scoase afară pe năzdravanii nostri.

      Mica buburuza își cere scuze de la mama sa. Mama buburuză i-a spus fiicei sale: ”Toate mamele își învață copiii numai de bine și îi ajută atunci cînd au nevoie. Ai greșit și ți se putea întampla ceva rău, dar cred ca ți-a prins bine această lecţie,  eu te învăț de bine pentru că te iubesc”, spuse mama-buburuză și o mîngîie ușor pe căpșor”.

      Vîntul se potolise și soarele ieși din nori, rîzînd cu  bucurie peste prietenii noştri, care au ieşit să se joace, dar nu departe de casă , ascultând de  sfatul mamei.

            

                    Povestea cățelușului pufos

            Într-o poiană, de la marginea unei păduri, trăia odată o familie de căţeluşi.Mama stătea acasă toată ziua făcînd mîncare, spălînd haine şi avînd grijă de cei doi copii pe care îi aveau, în timp ce tatăl, un cîine voinic şi harnic muncea pentru a putea avea grijă de cei din familie.

            Cei doi copii erau tare drăgălaşi şi zburdalnici, dar cel mai mare dintre ei, un căţeluş cu blana pufoasă, de culoarea cafelei cu lapte, cu nişte ochişori ageri, mereu în căutare de ceva nou, era tare neastîmpărat şi obraznic.Cît era ziua de mare alerga de colo pînă colo, sărea, zburda prin poiana plină de flori; nu stătea o clipă liniştit. La şcoală deranja tot timpul orele, îşi necăjea mereu colegii , inclusiv pe fratele său mai mic,se lega de toate animăluţele din poiană.Din pricina aceasta, Pufuleţ, căci aşa îl chema pe căţeluş, era veşnic singur, nimeni nu se juca cu el , nimeni nu voia să-i fie prieten.Mama îl certa mereu pentru că făcea fel de fel de năzbîtii, îl lovea pe frăţiorul său şi nu o asculta nici pe ea.

 Morcoveaţă, un pui de iepure cu blana albă ca spuma laptelui şi mereu zîmbitor, se ferea de el deoarece, întotdeauna cînd se întîlneau, Pufuleţ îl trăgea de urechi, îl împingea ca să cadă, după care rîdea de el.

La şcoală, Pogonici, puiul de arici, cuminte şi harnic, nu îndrăznea să-şi scoată cărţile pe bancă , deoarece căţeluşul neastîmpărat, îi arunca caietele şi cărţile pe jos, îi rupea creioanele şi îi mîzgălea tot ce era pe masă.

Chiar şi Stufoasa, veveriţa care era învăţătoarea lor era foarte supărată pe el, deoarece în fiecare zi îi deranja orele, nu era atent la lecţii, venea cu temele nefăcute şi, pe deasupra, mai strica lucrurile făcute de ceilalţi.

 Din această cauză, celelalte animăluţe fugeau cînd îl vedeau pe Pufuleţ că apare, iar la şcoală nimeni nu stătea cu el în bancă.

Pufuleţ era foarte trist că nimeni nu vroia să se joace cu el şi nu avea prieteni. Nu o dată şi-a pus întrebările :,, De ce toţi mă ocolesc? Ce să fac pentru a avea prieteni?’’

            Într-o zi, Pufuleţ sta tolănit la umbra unei sălcii pletoase pentru a se adăposti de arşiţa soarelui şi se gîndea ce să facă, cum să facă ca să nu mai fie atît de singur. Dintre ierburile înalte, apăru  Sică, un motan vesel şi prietenos care îi zîmbi mieros şi îi zise:

- Bună! Mă bucur nespus să te văd!

Încîntat, Pufuleţ îi răspunse zîmbind şi el la rîndul lui:

- Bună! Şi eu mă bucur că te-am întîlnit! 

Cei doi au stat de vorbă puţin despre vremea de afară şi despre noii prieteni pe care motanul şi-i făcuse.

            După ce plecă motanul, Pufuleţ căzu din nou pe gînduri.Tocmai atunci trecu pe acolo Chiţăilă, şoricelul poznaş, care, văzîndu-l pe Pufuleţ stînd trist îl salută şi îl rugă să-l ajute să-şi caute bucata de caşcaval pe care a pierdut-o prin iarbă.

- Cu mare drag te voi ajuta!răspunse căţeluşul sărind în picioare.

Cei doi aflară bucata de caşcaval, iar Pufuleţ i-o duse şoricelului pînă acasă ca să n-o mai piardă.Chiţăilă îi mulţumi căţeluşului, după care se despărţiră. Acesta s-a întors acasă, oarecum mulţumit, şi toată noaptea s-a visat jucîndu-se cu Sică şi cu Chiţăilă.

În următoarea zi, Pufuleţ s-a trezit foarte vesel. A ieşit în dumbravă şi văzîndu-l pe Sică, motanul, s-a apropiat tiptil de el, îi oferi cu un zîmbet mare, cît putu el de mare, şi-i zise:

- Bună Sică! Mă bucur tare mult că te-am întîlnit!     

Motanul rămase surprins.Nu-i venea să creadă că Pufuleţ este cel care-i vorbea atît de frumos.Totuşi îi răspunse la salut, zîmbindu-i la rîndul său, după care îl întrebă ce face. Mai discutară o vreme despre vacanţa care se apropia şi despre felul în care şi-o vor petrece.

            Mai tîrziu, în aceeaşi zi, s-a dus acasă la Pogonici, puiul cel cuminte de arici, şi l-a întrebat dacă nu doreşte să-l ajute să caute fructe de dud pentru frăţiorii săi mai mici. Puiul de arici cunoştea foarte bine locul de unde puteau să adune dude, prin urmare au pornit împreună spre acel loc.La fel ca motanul Sică, şi Pogonici era tare uimit de comportamentul căţeluşului.

            Cei doi adunară fructe şi s-au întors spre seară acasă, au luat cina împreună, după care şi-au luat rămas bun, despărţindu-se ca doi buni prieteni.Ajuns acasă, Pufuleţ s-a aşezat în pat gîndindu-se la felul în care şi-a petrecut ziua şi la cît de bine e să ai prieteni.

            În zilele care au urmat, Pufuleţ a început să vorbească mai frumos cu mama sa , cu fratele mai mic, a început să-şi ajute părinţii la treburile gospodăreşti, chiar dacă uneori nu-i plăcea acest lucru. La şcoală a încercat să fie atent la ore , să nu deranjeze orele , să-şi facă temele şi să nu-i mai supere pe colegi.Se temea că va rămîne din nou singur fară să aibă cu cine vorbi şi cu cine se juca, se abţinea cu greu să se comporte civilizat şi să nu fie obraznic.

Colegii săi erau foarte mulţumiţi de schimbarea lui Pufuleţ şi au început să-l introducă şi pe el în jocurile lor.

            La sfîrşitul anului şcolar, învăţătoarea, veveriţa Stufoasa, a organizat o petrecere la şcoală pentru a-i răsplăti pe micii şcolari pentru rezultatele la învăţătură.Au venit la petrecere Pogonici, motanul Sică, Chiţăilă, Morcoveaţă-puiul de iepure şi mulţi alţii. Printre ei a fost invitat şi Pufuleţ. Au mîncat prăjituri, fructe, bomboane, au băut suc, au dansat şi s-au jucat împreună pînă seara tîrziu. Nici unul din ei nu s-a supărat, toată lumea fiind fericită.Lui Pufuleţ îi venea din cînd în cînd să-i  ciupească, să-i împingă, să-i tragă de urechi, să le pună piedici, dar de fiecare dată se oprea la timp gîndindu-se la faptul că nu doreşte să mai fie trist şi singur.Se simţea bine în compania celor de vîrsta lui şi nu ar fi vrut să-i piardă pe cei care îl făceau fericit.

            De atunci, Pufuleţ a început să-şi facă mulţi prieteni. Nu mai este singur şi nici trist deoarece se străduieşte să se comporte frumos cu cei din jurul său şi să nu le vorbească urît şi obraznic pentru a fi acceptat de toată lumea.

Lumea este așa cum o vezi tu

   Într – o zi călduroasă de vară un tînăr se apropie de un izvor cu apă rece. Acolo, lîngă susurul răcoritor, își odihnea mădularele un bătrînel. Tînărul, după ce - și potoli setea cu licoarea împrospătoare a izvorului, îl întrebă:

-         -Ce fel de oameni locuiesc aici, bunele?

La întrebarea tînărului bătrînul veni, la rîndul său, cu o altă întrebare:

-         -Dar ce fel de oameni locuiesc acolo, de pe unde vii tu?

-         O mulțime de egoiști, cu o sumedenie de intenții, dar și acelea numai rele, îi răspunde, un pic întristat, băiatul.

-         -De ăștia o să găsești și pe aici, îi zise moșneagul.

În aceeași zi, pe la izvor, mai trecu încă un băiat să - și potolească setea. Zărind bătrînul , el îi puse aceeași întrebare:

-         -Ce fel de oameni o mai fi și pe aici, bunicule?

-Ca și mai înainte, bătrînul i se adresă și celui de – al doilea tînăr cu aceeași întrebare?

-         -Dar ce fel de oameni locuiesc acolo, de unde vii tu?

-         -Foarte buni și cumsecade! Onești, respectuoși, prietenoși și ospitalieri.

Mi – a fost foarte greu să mă despart de ei.

-         -De ăștia o să găsești și pe la noi, i – a zis bunelul.

Un bărbat, care a fost martor la ambele discuții, după ce plecă și al doilea tînăr, îl întrebă pe bătrîn:

-         -Cum de ți – ai permis una ca asta – să dai unul și același răspuns în ambele cazuri?

     La care bătrînul îi răspunse:

-         -Fiecare dintre noi poate vedea mai bine doar ceea, ce poartă în inima sa. Acela, care n – a lăsat nimic mai bun în urma sa, nu va găsi nimic acătării – nici aici, nici în altă parte, oricît se va strădui s – o facă...

                                Proverbe

• ·      Uită – te la soare și, în acest fel vei vedea umbra.
• ·      Ceea ce nu poți să vezi în timpul zilei, nu vei vedea, ăn mod sigur, nici noaptea.
• ·      Cînd plouă în suflet, nu – i niciodată senin afară, iar cînd e senin în suflet, nu plouă niciodată afară.

Crucea

    A fost odată un om, care nu era mulțumit de viața sa. Într – o bună zi, își aruncă privirea spre cer și se adresă Lui Dumnezeu:

-                Doamne, de ce fiecare om trebuie să - și ducă o cruce atît de grea? Am obosit de atîtea griji și nevoi, ce mi s – au abătut asupra capului! Nu – mi poți da una mai ușoară?

   Și, iată, că în una din nopți bărbatului i se arătă un vis: că se află într – un șir lung de oameni, fiecare ducînd crucea sa în spinare și, cu toții împreună, mergeau încet pe un drum de țară. Era foarte obosit și crucea lui îi păru mai mare și mai grea ca a celorlalți. Atunci dînsul s – a oprit, a lăsat crucea jos din spate și a tăiat o bucată din ea. Ca să vezi, crucea a devenit mai ușoară și era mai lesne de a o duce în cîrcă.

    S – a alăturat iarăși la șirul de oameni, care continua să se miște în aceeași direcție. Deodată... ce s – a întîmplat, că s – au oprit, ca din senin, cu toții pe loc?

    Omul privi mai atent și văzu hăul unei prăpastii late și adînci. Și numai pășind peste ea, putea – i ajunge la începutul multrîvnitului Tărîm al Veșnicii Fericiri. „Oare cum aș putea trece peste acest hău?” – se întrebă omul. Nicăieri nu se zărea nici o punte, mite un pod...

     Și atunci omul observă cum ceilalți condrumeți ai săi dădeau din spate fiecare crucea sa, o aruncau peste prăpastie și pășeau pe ele cu ușurință, trecînd în partea cealaltă. Numai el nu putea – crucea îi era prea scurtă. Văzînd una ca asta, începu să plîngă cu lacrimi amare: „Dacă ași fi știut...”

      Dimineața, cînd s – a trezit din somn, omul n – a mai cerut niciodată de la Dumnezeu să – i dea o cruce mai ușoară. Așa și a dus – o pe a lui pînă la capătul vieții sale... Ba mai mult, a înțeles că fiecare  om își are destinul său. De aceea fiecare trebuie să - și trăiască și clipele bune, și pe cele grele așa cum îi sînt hărăzite: fără a căuta căi ușoare, care l – ar duce spre fericirea adevărată.

         Proverbe

• ·      Cum îți vei așterne, așa vei dormi.
• ·      Ceea ce nu poți evita, primește cu brațele deschise.
• ·      E bine să păstrezi puținul pe care îl ai, în loc să riști totul.

Un chițibuș

   Un gospodar invită într – o bună zi un zugrav să – i cătrănească luntrea. În timpul lucrului meșterul descoperi, întîmplător, chiar la fundul vasului, o gaură. Fără să stea mult pe gînduri, el o astupă cum se cuvine și - și căută mai departe de treabă. După ce - și isprăvi munca, primi răsplata, după cum s – au înțeles, și plecă în drumul său.

    A doua zi zugravul se trezi cu stăpînul luntrii la el acasă.

-         Potim, luați... toți banii pentru reparația luntrii!

- De ce, - se miră meșterul, - după părerea mea, și așa recompensa a fost pe potrivă.

-                    O fi, - zise stăpînul luntrii, - dar aceia au fost bani achitați pentru vopsirea vasului, iar aceștia sunt pentru reparația lui, adică astuparea găurii...

- Și pentru  un asemenea chițibuș dumneata vrei să mă răsplătești? – se miră zugravul. Că , la urma urmei, a fost un efort de nimic și nu mi – a luat mult timp. Nici nu m – am gîndit să vă cer pentru el bani pe deasupra...

- Acest chițibuș, cum îl numești dumneata, stimate meșter, - i – a vorbit stăpînul luntrii, - le – a salvat viața copiilor mei... Eu uitasem  cu totul de gaură. Iar cînd am aflat că odraslele mele au luat luntrea și au ieșit cu ea în largul mării, m – am îngrozit... Credeam că s – au înecat... Și abia cînd

s – au întors la mal, mi – am dat de – a binele seama că nu s – au dus la fundul mării, datorită sîrguinței și cumsecădeniei dumitale. Fii blagoslovit de Dumnezeu!

        Proverbe

• ·      Munca înnobilează omul.
• ·      Un gest valorează mai mult decît o mie de cuvinte.
• ·      Un renume bun valorează mai mult decît orice bogăție.

Probleme în versuri

1.  Cît are cel mai voinic?

Cinci frați se joacă-n casă.

Cel de-un an șade la masa.

Din ceilalți, e fiecare

Cu un an întreg mai mare

Ca fratele lui mai mic.

Cît are cel mai voinic?

2.  Cîte-or fi?

Lui Azor i se dau oase

Tot mereu de la trei case,

Acolo-s prietenii săi,

Daniel, Andrei, Matei.

Azi Matei i-a dat vreo patru,

Daniel i-a adus altul,

Andrei i-a aruncat cinci

Oase puțintel mai mici.

Stă Azor și le privește

Cîte-or fi? El se gîndește?

3.  Cîți ori fi așa, copii?

Cloșca are zece pui,

Unul alb, altul gălbui,

Altul negru cu cucui,

Unul are pete multe.

Restul, toți sunt cafenii.

Cîți or fi așa, copii?

4.  Cîte rațe slabe sunt?

 Zece rațe stau la masă

Alte opt se-ntorc acasă

Și numai una e grasă.

Încă zece stau în baltă

Și sunt grase, dar înoată.

Socotiți iute în gînd

Cîte rate slabe sunt?

5.  Ceilalți, cîți au rămas?

Fiind liniște în casă,

Șoricei-ncep să iasă,

Unsprezece mai micuți

Și-ncă nouă mai mărunți.

Stă motanul de-i pîndește

Și la toți lacom privește.

Prinde unul dintr-un pas,

Ceilalți cîți au rămas?

6.  Cîte-s la fel, cine știe?

Pe măsuță-s nouă pîini,

Una-i mică, alta-i mare,

Restu-s la fel fiecare.

Cîte-s la fel cine știe

Să-mi șoptească numai mie!

GHICITORI MATEMATICE                                                                               

1.Cireșele s-au copt perechi                                                                        

Am două și-ncă două la urechi

Doar una dintre ele, cea mare                                                                          

I-o dau acuma dragei surioare.                                                                               

Cîte cireșe mi-au rămas 

Știți oare?                                                                      

2.Niște purceluși pe cale,

   Au pornit în sir la vale.

   Unu-n frunte ;doi în spate

   Intre ei unu-i desparte,

   Unu-i coada șirului,

   Și doi înaintea lui.

   Asta e o ghicitoare.

   Cîți purcei în șir sunt oare?

3.Undeva pe sub o stîncă

   Într-o peșteră adîncă,

   Au intrat o vulpe bearcă

   Un motan și-un pui de cîine.

   Mai tîrziu în văgăună

   Mai veni o capră bună

   Și doi iepuri rătăciți

   Și un lup cu colți tociți.

   Acum spune-mi știi ori ba

   Cîți au stat alăturea ?

4.Șaizeci și patru și cu unul și cu altul și cu doi legat de patru, și-ncă unul, și-ncă patru cît fac?